- Ce este cunoașterea?
- Elemente de cunoaștere
- Tipuri de cunoștințe
- Teoria cunoașterii
- Societatea cunoașterii
- Management de cunoștințe
Explicam ce este cunoasterea, ce elemente o fac posibila si ce tipuri exista. De asemenea, teoria cunoașterii.
Ce este cunoașterea?
Este extrem de dificil să definești cunoștințele sau să-i stabilești limitele conceptuale. Majoritatea abordărilor asupra a ceea ce este, depind întotdeauna de perspectiva filozofică și teoretică pe care o avem, deoarece există cunoștințe legate de toate ramurile cunoașterii umane, precum și de toate domeniile experienței.
Chiar și cunoașterea în sine servește ca subiect de studiu: ramura a filozofie care îl studiază este cunoscut ca Teoria cunoașterii.
În mod obișnuit, înțelegem prin cunoaștere procesul mental, cultural și chiar emoțional, prin care realitatea este reflectată și reprodusă în gând, din diverse tipuri de experiențe, raționamente Y învățături. Acest concept poate include unul sau mai multe dintre următoarele elemente:
- Fapte sau informație acela învățat de cineva și înțeles prin experiență, cel educaţie, reflecție teoretică sau experimentală.
- Totalitatea conținutului intelectual și a cunoștințelor care se dețin cu privire la un domeniu specific al realitate.
- Familiaritatea și conștientizarea care se obține cu privire la un anumit eveniment, după ce l-ai trăit.
- Tot ceea ce poate fi gândit folosind întrebările „cum?”, „Când?”, „Unde?” și pentru că?”.
Elemente de cunoaștere
De obicei sunt recunoscute patru elemente de cunoaștere, care sunt cele care intervin în dobândirea sau formularea oricărui tip de cunoaștere:
- Subiect. Toate cunoștințele sunt dobândite de un subiect, adică fac parte din bagajul mental sau intelectual al unui individ.
- Obiect. Obiectele sunt toate elemente recognoscibile ale realității, care servesc subiect a forma cunoștințe, adică a formula idei, a înțelege relații, a face gânduri. Subiectul singur, izolat de tot și de toată lumea, nu poate obține cunoștințe.
- Operația cognitivă. Este un proces neurofiziologic complex, care permite stabilirea gândirii subiectului în jurul obiectului, adică permite interacțiunea dintre subiect și obiect și formularea sa intelectuală în cunoaștere.
- Gând. Gândirea este greu de definit, dar în această zonă o putem înțelege ca „urma” psihică pe care procesul cognitiv o lasă subiectului în ceea ce privește experiența sa cu obiectul. Este o reprezentare mentală a obiectului, inserată într-o rețea de relații mentale și care permit existenţă a cunoașterii ca atare.
Tipuri de cunoștințe
Există multe modalități de clasificare a cunoștințelor, în funcție de domeniul dvs. specific de cunoștințe (de exemplu: cunoștințe medicale, chimicale, biologic, matematicienii, artistic, etc.), sau natura sa și modul în care a fost dobândită. Potrivit acestuia din urmă, am avea:
- Cunoștințe teoretice. Cele care provin dintr-o interpretare a realității sau din experiențele unor terți, adică indirect, sau prin medieri conceptuale precum cărți, documente, filme, explicații etc. De acest tip sunt cunoștințe științifice, filozofice și chiar credințe religios.
- Perspective empirice. Este vorba despre cele pe care le obținem direct, din experiența noastră univers și amintirile pe care le-am rămas despre ea.Acest tip de cunoștințe constituie cadrul de bază al „regulilor” despre modul în care funcționează lumea, care în unele cazuri pot deveni netransferabile, cum ar fi cele spațiale, abstracte și cunoștințele legate de perceptii.
- Cunostinte practice. Acestea sunt cele care permit obținerea unui scop sau efectuarea unei acțiuni specifice sau care servesc la modelarea conduce. Ele sunt de obicei învățate prin imitație sau teoretic, dar pot fi încorporate cu adevărat doar atunci când sunt puse în practică. Este cazul cunoștințelor tehnice, etic sau politicieni.
În fine, se poate vorbi și de cunoștințe formale: cele care provin din cursul unei instituții de predare, cum ar fi școala, universitatea etc.; și cunoștințe informale: cele care sunt dobândite din mers, în viaţă, fără a implica o anumită dinamică de predare.
Teoria cunoașterii
Teoria Cunoașterii este una dintre ramurile filozofiei, care se concentrează pe studiul cunoașterii umane, în diferitele sale semnificații. În funcție de perspectiva academică a studiului, Teoria Cunoașterii poate fi considerată ca a sinonim gnoseologie sau epistemologie.
În primul caz, se studiază însăși natura cunoașterii: originea, limitele ei etc.; în timp ce în al doilea caz sunt studiate circumstanțele istorice, psihologice sau sociologice care definesc obținerea cunoștințelor, precum și strategii folosit pentru a valida cunoștințe sau, dimpotrivă, pentru a le invalida.
Societatea cunoașterii
Termenul „Societatea Cunoașterii” a apărut din impactul cultural extraordinar pe care Tehnologiile informației și comunicațiilor (TIC) în cultura umană contemporană, formulat de austriac Peter Drucker.
Societățile cunoașterii sunt acelea care încorporează TIC și tot potențialul său hipercomunicativ în viața de zi cu zi a relații sociale, cultural și economic al acesteia comunitate. Acest lucru facilitează noi scheme de comunicare total, care depăşesc barierele de vreme si spaţiu.
Cu toate acestea, acest termen nu trebuie confundat cu cel de Societatea Informaţiei, întrucât acesta din urmă este doar un instrument de cunoaștere, compus din fapte și evenimente. Cu alte cuvinte, nu acoperă neapărat interpretarea și înțelegerea informațiilor de către persoane.
O societate informațională este doar una care permite schimbul de informații, în timp ce o societate a cunoașterii este una care folosește informațiile pentru a-și transforma realitatea socială, economică și culturală în urmărirea unui model de dezvoltare durabilă.
Management de cunoștințe
Acest concept vine din engleză Management de cunoștințe, și este de uz zilnic în lumea de Afaceri Y organizatii. Managementul cunoștințelor este înțeles ca fiind modul specific de gestionare a informațiilor și a resurselor de cunoștințe.
Obiectivul său este ca cunoștințele de specialitate să fie transferate în locul în care vor fi folosite sau puse în practică, adică să nu rămână doar în locul în care sunt generate.
Această perspectivă organizațională are avantajul de a înțelege cunoștințele ca fiind unul dintre cele mai valoroase atuuri ale unei organizații. Prin urmare, își propune diseminarea ca o modalitate de a promova dezvoltarea abilităților de afaceri.
În consecință, pe măsură ce cunoștințele circulă, ea generează noi structurilor de cunoaştere şi aduce noi puteri organizaţiei. Din acest motiv, cunoștințele trebuie gestionate pe baza preceptelor tactice, operaționale și strategice în cadrul unei companii date.