• Care este funcția de referință?
• Exemple de funcții de referință
• Resurse funcție de referință
• Alte funcții ale limbajului

Vă explicăm care este funcția referențială a limbajului, resursele și exemplele acesteia. În plus, celelalte funcții ale limbajului.

În funcția de referință predomină modul indicativ, substantivele, verbele și denotația.

Care este funcția de referință?

Funcția de referință este una dintre cele șase Funcțiile limbajului (posibilitățile sale de utilizare) identificate în teoria informației din 1958 de lingvistul și fonologul rus Roman Jakobson (1896-1982). Aceste funcții sunt legate de factorii schemei tradiționale de comunicare (adică: emițător, receptor, mesaj, cod Y canal), și reprezintă o dezvoltare ulterioară a lucrărilor lingvistului german Karl Bühler (1879-1963).

Funcția referențială a limbajului, uneori numită și funcție cognitivă sau funcție denotativă, corespunde funcției simbolice a lui Bühler și se concentrează pe doi factori ai circuitului comunicare: mesajul și referentul sau contextul acestuia. Deoarece funcția de referință este capacitatea lui limba pentru a indica sau descrie evenimente și obiecte din realitate obiectiv.

Aceasta este, dacă doriți, funcția „normală” sau „standard” a limbii, care permite emitentului să ofere informație concrete şi obiective pentru receptor, în raport cu prezentul, trecutul sau viitorul lumii care îi înconjoară. În acest fel, nu ține cont de realitatea internă a emițătorului, nici de dorințele acestuia, nici de cele ale receptorului, ci se concentrează mai degrabă pe referenții reali, din lumea „exterior”.

Exemple de funcții de referință

Funcția de referință predomină în cazuri precum următoarele:

• Texte științifice, educaționale sau informative, care oferă destinatarului informații specifice expuse într-un mod logic și extralingvistic, adică folosind limbajul ca instrument pentru a indica ceva în lumea reală.
• Explicații detaliate și prelegeri de specialitate, în care o persoană împărtășește a cunoştinţe, fără a implica poziția dumneavoastră personală în ea sau a solicita nimic de la destinatar, cu excepția atenției dumneavoastră.
• Descrierile Obiectivele unui mediu sau ale unei persoane: „fiul meu poartă un tricou bleumarin și pantaloni de blugi” sau „era un model de camion, jeep și wagoneer verde închis”.

Resurse funcție de referință

În general, funcţia referenţială a limbajului se manifestă prin texte informative (oral sau scris), în care predomină modul verbal indicativ, cel substantive și verbe și sensul denotativ (adică sensul primar al cuvintelor, cel mai evident).

În plus, predomină deicticele, adică cuvintele referenţiale care au sens doar în funcţie de contextul lor: pronume („tu”, „noi”, „acest”, „acela”, „acea”, etc.), adverbe circumstanțial („acolo”, „aici”, etc.) și alți determinanți („ea”, „ea”, „deja”, etc.).

Alte funcții ale limbajului

Excluzând funcția de referință, Roman Jakobson a identificat și următoarele funcții ale limbajului:

• Funcția emoțională, una care permite vorbitorului să comunice o realitate subiectivă, emoțională sau interioară, precum un sentiment, o percepție etc. Pentru a face acest lucru, evident, se concentrează asupra emitentului însuși.
• Funcția de apel, unul care permite vorbitorului să influențeze receptorul într-un anumit mod, să-i ceară un fel de acțiune sau comportament, sau măcar un fel de răspuns. În mod logic, se concentrează pe receptor.
• Funcția fatică, unul care permite celor implicați în actul comunicativ să verifice dacă canalul de comunicare este deschis, disponibil și viabil pentru a iniția schimbul de informații. Este primul lucru pe care îl facem când răspundem la telefon, de exemplu. Prin urmare, se concentrează pe canalul de comunicare.
• Funcția metalingvistică, cea care permite limbajului să se explice, adică să găsească echivalente dintr-o limbă în alta, sau să clarifice termeni pe care receptorul nu îi cunoaște, sau chiar să convertească elemente dintr-o limbă în alta. Se concentrează pe codul de comunicare.
• Funcția poetică, unul care permite limbajului să genereze efecte estetice, adică să atragă atenția asupra propriei forme și asupra modului în care este rostit mesajul, mai degrabă decât asupra mesajului în sine. În acest sens, se concentrează atât pe cod, cât și pe mesaj, iar cel mai comun exemplu în acest sens se găsește în texte literare.