Vă explicăm care este funcția apelativă a limbajului, utilizarea ei și diverse exemple. În plus, celelalte funcții ale limbajului.
Care este funcția apelativă a limbajului?
Funcția de apel este una dintre cele șase funcții (sau posibilități de utilizare) ale limba identificat de lingvistul și fonologul rus Roman Jakobson (1896-1982) în teoria sa informațională din 1958. Funcțiile limbajului se desprind de la tradițional factori de comunicare (emițător, destinatar, mesaj, cod Y canal), și a extins lucrările anterioare ale lingvistului german Karl Bühler (1879-1963).
Funcția de apel sau funcția conativă este cea care aspiră să influențeze comportamentul receptorului, luând-o drept factorul comunicativ de cel mai mare interes în acțiunile acestuia. Adică, se concentrează asupra receptorului pentru că dorește să transmită o comandă, o sugestie, o alertă sau o cerere de vreun fel și așteaptă un răspuns de la receptor, un conduce sau un fel de retur de la destinatar.
Din acest motiv, funcția de apel se exprimă în general prin rugăciuni exortativ sau imperativ, deși o poate face perfect prin interogații sau formulări mai subtile și discrete. Adică funcționează atât într-un „Taci gura!” ca într-un „Poți să mă lași să-ți spun ceva mai întâi?” sau „Aș prefera să nu mă întrerupi”.
Exemple de funcție de apel
Sunt cazuri de utilizare apelativă a limbii:
- Când cerem un obiect: "da-mi sarea, te rog" sau "mi dai numarul tau?"
- Când dăm instrucțiuni specifice: „Nu apăsați butonul ăla!” sau „Du-te să cumperi prânzul pentru toată lumea”.
- Când cerem ceva cu amabilitate: „M-ați putea însoți la medic?” sau „Mi-aș dori să te bărbierești mai des”.
- Când dăm avertismente: „Atenție la bicicleta aceea!” sau "Fugi!"
Alte funcții ale limbajului
Pe lângă funcția apelativă, după Roman Jakobson, există următoarele funcții ale limbajului:
- Funcția de referință, cea care permite limbajului să facă aluzie la obiecte ale realitate, descrie situații și exprimă conținuturi obiective, concrete, verificabile ale lumii. Se concentrează pe mesaj și pe situația comunicativă.
- Funcția emoțională, ceea ce permite vorbitorului să comunice o realitate subiectivă, de tip emoțional sau interior, precum un sentiment, o percepţie, etc. Pentru a face acest lucru, evident, se concentrează asupra emitentului însuși.
- Funcția fatică, unul care permite celor implicați în actul comunicativ să verifice dacă canalul de comunicare este deschis, disponibil și viabil pentru a iniția schimbul de informație. Este primul lucru pe care îl facem când răspundem la telefon, de exemplu. Prin urmare, se concentrează pe canalul de comunicare.
- Funcția metalingvistică, cea care permite limbajului să se explice, adică să găsească echivalente dintr-o limbă în alta, sau să clarifice termeni pe care receptorul nu îi cunoaște, sau chiar să convertească elemente dintr-o limbă în alta. Se concentrează pe codul de comunicare.
- Funcția poetică, unul care permite limbajului să genereze efecte estetice, adică să atragă atenția asupra propriei forme și asupra modului în care este rostit mesajul, mai degrabă decât asupra mesajului în sine. În acest sens, se concentrează atât pe cod, cât și pe mesaj, iar cel mai comun exemplu în acest sens se găsește în texte literare.