Vă explicăm care este funcția emoțională a limbajului, cum este exprimată și diverse exemple. În plus, alte funcții ale limbajului.
Care este funcția emoțională a limbajului?
Funcția emoțională este una dintre cele șase Funcțiile limbajului (adică posibilități de utilizare) identificate de lingvistul și fonologul rus Roman Jakobson (1896-1982) în teoria sa informațională din 1958. Aceste funcții sunt legate de factori de comunicare (adică: emițător, receptor, mesaj, cod și canal), și presupun o dezvoltare mai complexă a lucrărilor lingvistului german Karl Bühler (1879-1963).
Numită și funcție expresivă sau funcție simptomatică, funcția emoțională a limbajului este una care, centrată pe emițătorul mesajului, permite comunicarea realităților lor interioare, adică a sentimentelor, dorințelor sau stărilor sufletești ale acestora. Acest lucru se face de obicei în propoziții exclamative, la persoana I, deși poate lua și forma unor întrebări retorice sau afirmații sarcastice.
Cu toate acestea, utilizarea expresivă a limbajului are și un fel de referențialitate.De fapt, expresii precum „Ce copil frumos!” să aibă stăpânire pe un referent real, sau să se ocupe de evenimente reale și concrete, dar în ele predomină intenția expresivă, adică dorința de a dezvălui interioritatea emitentului, mai degrabă decât de a descrie un realitate exterior şi obiectiv.
Exemple de funcție emoțională
Câteva exemple de utilizare expresivă a limbajului sunt următoarele:
- Expresii care se referă la senzații fizice: „Oh, doare!”, „Oh, ce bine se simte!” sau „O să-mi spargă capul!”
- Blesteme sau bocete: „Să mă lovească un fulger!”, „De ce mi se întâmplă aceste lucruri?” Oh, nu se poate!”.
- Exclamații de bucurie: „Ce fericire!”, „Nu-mi vine să cred!”
- Expresii de dorință: „Îmi doresc”, „Ce mi-ar plăcea mai mult”.
Alte funcții ale limbajului
Pe lângă funcția emotivă, Roman Jakobson identifică următoarele funcții ale limbajului:
- Funcția de referință, una care permite limbajului să facă aluzie la obiecte ale realității, să descrie situații și să exprime conținuturi obiective, concrete, verificabile ale lumii. Se concentrează pe mesaj și pe situația comunicativă.
- Funcția de apel, unul care permite vorbitorului să influențeze receptorul într-un anumit mod, să-i ceară un fel de acțiune sau comportament, sau măcar un fel de răspuns. În mod logic, se concentrează pe receptor.
- Funcția fatică, unul care permite celor implicați în actul comunicativ să verifice dacă canalul de comunicare este deschis, disponibil și viabil pentru a iniția schimbul de informații. Este primul lucru pe care îl facem când răspundem la telefon, de exemplu. Prin urmare, se concentrează pe canalul de comunicare.
- Funcția metalingvistică, cea care permite limbajului să se explice, adică să găsească echivalente dintr-o limbă în alta, sau să clarifice termeni pe care receptorul nu îi cunoaște, sau chiar să convertească elemente dintr-o limbă în alta. Se concentrează pe codul de comunicare.
- Funcția poetică, unul care permite limbajului să genereze efecte estetice, adică să atragă atenția asupra propriei forme și asupra modului în care este rostit mesajul, mai degrabă decât asupra mesajului în sine. În acest sens, se concentrează atât pe cod, cât și pe mesaj, iar cel mai comun exemplu în acest sens se găsește în texte literare.