Vă explicăm ce este un oracol, în ce culturi a existat și care a fost funcția acestuia. De asemenea, originea termenului.
Ce este un oracol?
Un oracol este răspunsul dat de a dumnezeu sau ceva zeitate la o consultaţie făcută de credincioşii săi. Acest răspuns nu este dat într-un mod direct și simplu, ci prin interpretarea preoților, ghicitorilor sau şamanii a unui tip de prevestire sau semnal prezent în natură (fulger, eclipse etc.) sau într-un fel de artefact (clopote, osicule etc.). Prin extensie, locul unde se fac aceste tipuri de interogări se mai numește și oracol.
Cuvântul oracol provine din latină oraculum, derivat de la mă voi ruga („vorbește”) și sufixul instrumental –fundul, în sensul că era un instrument de a vorbi cu zeii, sau în orice caz un scurt răspuns oral din partea acestora.Prin extensie, locul unde se fac aceste tipuri de consultări se mai numește și oracol.
Cu toate acestea, conceptul de oracol nu era exclusiv romanilor, ci era comun în gândirea religioasă a lui Antichitate. Regii și conducătorii și-au consultat strategiile de război, deciziile lor economice și chiar problemele de sănătate publică (cum ar fi ciumele) la oracolele corespunzătoare, pentru a primi îndrumare de la o divinitate și pentru a ști ce să facă.
De exemplu, vechii greci au vizitat oracolul din Delphi, la poalele Muntelui Parnass, unde o ghicitoare a zeului Apollo a dezvăluit mandatul divin prin viziunile pe care le avea în stare de transă. Și acesta a fost doar unul dintre multele oracole din antichitate cultura greaca.
Exemple similare pot fi găsite în aproape fiecare culturi străvechi: egipteanul, chinezul, indianul, cel mezoamerican, etc. Multe profeții și anunțuri aveau o origine oraculară, adică erau pronunțate de un oracol.
Oracolele au funcționat într-un mod similar cu divinația și au folosit mecanisme și metode foarte diferite pentru a solicita și interpreta cuvântul divin. În general, răspunsurile tuturor oracolelor erau enigmatice, adică se datorau sub formă de ghicitoare sau sub forma unei propoziții ambigue, cu sensuri multiple, pe care reclamantul trebuia să o înțeleagă singur, sau cu ajutorul unui ghid sau preot.
La fel, consultarea oraculară avea un cost pentru solicitant, iar aceasta ducea adesea la situații de corupție și mită, care obișnuiau să conducă oracolul la discreditare și să fie înlocuit cu altul.
A existat și o lungă tradiție a cărților oraculare, adică a cărților mistice sau poetice al căror conținut putea fi consultat la întâmplare, sau printr-un fel de sistem, pentru a obține răspunsuri la dilemele vieții cotidiene. The I Ching („Cartea mutațiilor”), scrisă în China în jurul anului 1200 î.Hr. C., este unul dintre cele mai cunoscute exemple ale acestui tip de text, care ar putea fi consultat folosind câteva monede chinezești.
Cu toate acestea, alte cărți religioase precum Biblia sunt folosite cu același înțeles oracular de către credincioșii lor, citind un verset aleatoriu sau un verset specific în funcție de situațiile cu care se confruntă.