Vă explicăm ce este scrierea, istoria ei, funcțiile și tipurile care există. De asemenea, importanța sa pentru umanitate.
Ce este scrisul?
Scrisul este definit ca un sistem de comunicare uman prin reprezentări grafice ale idiom verbale, adică de semne desenate pe un suport fizic de un fel. Interpretarea caracterelor scrise este cunoscută ca citind.
Fiecare formă de scriere funcționează ca a sistem, în care fiecărui semn specific îi corespunde un referent concret sau imaginar, ocupând la rândul său un loc în cadrul lanțului de rugăciune.
Aceste semne, numite grafeme, pot reprezenta sunete a limbii (urmând principiul fonetic) sau pot reprezenta, dimpotrivă, idei sau referenți concreti (urmând principiul ideografic). Totul depinde de sistemul de scriere în cauză.
În prezent există multe forme diferite de scriere, unele derivate din aceeași limbă anterioară, cum este cazul limbilor romanice, din latină, sau din chineză și japoneză, în care se folosește același set de sinograme (pe care japonezii le numesc kanji).
Fiecare are propriile reguli gramatical și propria noțiune de ortografie (adică modul corect de utilizare a semnelor), precum și propriile semne de intonație sau pronunție, cum ar fi accentele.
Acest lucru se datorează faptului că scrisul, precum și limba verbal în sine, este o reflectare a unui logică și un anumit mod de a gândi, precum și a istorie specifice, întrucât modurile de scriere și regulile de reprezentare a acestora se schimbă de obicei odată cu trecerea vreme. Atât de mult, încât există astăzi dovezi ale unor scrieri antice care sunt, în ciuda eforturilor specialiștilor, indescifrabile.
Originea scrisului
Scrisul a apărut în cea mai îndepărtată antichitate, dar nu a apărut într-un singur loc, ci a fost descoperit de mai mulți civilizații antice în diferite momente din istoria lor particulară, adaptate de la început la interesele lor și la viziunea lor asupra lumii.
Cu toate acestea, se estimează că primele sisteme de scriere au apărut la sfârșitul anului Epoca de bronz (în jurul anului 4.000 î.Hr.), bazat pe sisteme mnemonice (memento-uri) care foloseau simboluri specifice, dar care nu aveau încă nicio legătură cu limbajul.
De aceea sunt considerate ca proto-scrieri, adică simple antecedente, născute la un moment dat în neolitic, pentru a satisface diferite nevoi logistice, precum contabilitatea turmei, proprietatea sau situații similare.
Prima scriere cunoscută a fost cuneiformul, care a apărut în antichitate Mesopotamia, in estul Mijlociu. Provine dintr-un sistem sumerian de jetoane de lut neclasificate, prin care sarcinile și bunurile erau reprezentate pentru schimb.
Pe măsură ce devenea din ce în ce mai complexă (ceea ce probabil necesita transportul a sute de jetoane), această scriere a ajuns să fie înlocuită cu ceva mai practic: o serie de semne pe o tabletă de lut, cu formele jeturilor.
Acest prim sistem de scriere logografică a fost folosit sau copiat de locuitorii din Sumer, prin schimburi comerciale sau de altă natură, precum akkadienii și eblaiții, hitiții și ugariții, mai ales când se afla la mijlocul mileniului III î.Hr. A fost dezvoltată o anexă silabică care reflecta sunetele și organizarea propozițiilor vechii limbi sumeriene.
În acel moment au apărut și alte sisteme de scriere, cum ar fi hieroglife egiptenii, ale căror prime indicii sunt în jurul anului 3100 a. C. (ca Paleta Narmer), scrierea proto-elamită (în jurul anului 3.200 î.Hr.), scrierea Indus (în jurul anului 2.600 î.Hr.) sau scrierea chineză (în jurul anului 1.600 î.Hr.), printre multe altele.
Tipuri de scris
Scrierea ideologică, ca și hieroglifele, poate include semne fonetice.După cum am arătat anterior, scrierea poate fi clasificată în două sisteme majore de ortografie: cel al scrierii fonetice și cel al scrierii ideografice.
Scripturile fonetice sunt acelea ale căror semne corespund unui anumit sunet din limbă. La rândul lor, ele pot fi clasificate în:
- Alfabetic, în care fiecărui semn scris (sau combinație a acestora) îi corespunde un sunet (un fonem) al limbii. Toate limbile europene și un număr semnificativ de limbi americane, africane și asiatice folosesc acest tip de scriere.
- Abyades, când doar unele dintre fonemele limbii sunt reprezentate grafic, adică limba nu este reprezentată complet. În general, sunetele consoane sunt scrise, iar vocalele sunt stabilite de context, ceea ce le conferă o anumită marjă de ambiguitate. Acesta este cazul, de exemplu, al grafiei ebraice.
- Abugidas, cunoscut și ca pseudosilabic, poate fi înțeles ca un pas înainte față de abyade, întrucât în ele consoanele sunt reprezentate grafic împreună cu elemente grafice care clarifică ambiguitatea vocalelor, fără a deveni deloc un semn al lor. Acesta este cazul scrierilor etiopiene.
- Silabică, în care fiecare semn scris reprezintă o combinație de două (sau mai multe) sunete în aceeași unitate: un sunet consonantic și un sunet vocal, adică un silabă din limbaj. Acesta este cazul scrisului grecesc micenian, de exemplu.
Scrierile ideologice sunt, la rândul lor, acelea în care fiecărui semn scris îi corespunde un referent. Adică, în loc să reprezinte sunete ale limbii, ele reprezintă direct lucruri, acțiuni sau idei. Aceste semne se numesc ideograme sau pictograme, iar în general sunt completate de obicei de semne fonetice, rezultând o scriere mixtă. Exemple ale acestui sistem sunt scrierea chineză sau hieroglifele egiptene.
Importanța scrisului
Scrisul este unul dintre cele mai importante tehnologii dezvoltat de către ființă umană, în măsura în care invenția sa este privită ca punct de plecare formal al Istoriei (și, prin urmare, sfârșitul istoriei). preistorie), întrucât înaintea ei era imposibil să lase documente care povestiau sau evidențiau evenimentele.
Privită astfel, scrisul a permis ființei umane să depășească barierele timpului și ale mortalității: a mesaj Scris poate supraviețui scriitorului său; și, de asemenea, se referă la mulți receptori în același timp sau în momente și circumstanțe diferite. Adică, scrierea a separat pentru prima dată în istoria omenirii emițătorul de receptorul unui mesaj în timp și spațiu.
Pe de altă parte, scrisul a făcut posibilă acumularea cunoștințelor și transmiterea acestora către generațiile următoare, ceea ce a fost cheie în apariția unor civilizații mai complexe și în posibilitatea de studiu și de învățare. învăţare, din moment ce înainte totul trebuia transmis oral și memorat, suferind în acest proces distorsiuni și uitare.
Nu în ultimul rând, scrisul a făcut posibilă ascensiunea literatură, o formă artistică care încă există și care satisface una dintre cele mai elementare nevoi culturale ale speciei noastre, și anume aceea de a spune povești.
Funcții de scriere
Conform psihologie (în special față de abordarea scrisului lui Gordon Wells din 1987), scrierea îndeplinește întotdeauna patru niveluri de utilizare, adică are patru funcții fundamentale de bază, care sunt:
- Funcție executivă sau operațională, care se rezumă în capacitatea de a codifica și decoda semne grafice, adică în posibilitatea de a transforma o idee într-o text şi un text pe o serie de idei: citit-scris. Aceasta este funcția cea mai de bază dintre toate.
- Funcție instrumentală, care consideră scrisul ca un instrument sau un instrument de însuşire a cunoştinţelor sau cunoştinţe, ca și în cazul studiului. În acest sens, scrisul nu este altceva decât un vehicul al cunoașterii, un container.
- Funcție interpersonală sau funcțională, una care permite comunicarea a două ființe umane prin schimbul de mesaje scrise, lucru pe care îl cunoaștem foarte bine astăzi datorită serviciilor de mesagerie instant. Acest lucru necesită mai mult decât capacitatea de a citit si scrie: the contexte comunicative, o serie de mesaje trebuie partajate cu receptorul. coduri, etc.
- Funcția epistemică sau imaginativă, cea mai complexă dintre toate și cea mai solicitantă din punct de vedere cognitiv, este cea care permite scriitorului să creeze idei direct prin scris, generând cunoștințe și opinii care nu au fost date în prealabil la receptor și considerând scrisul ca substanță în sine, doar așa cum fac scriitorii, filozofii sau poeții.