Vă explicăm ce este comunicarea interpersonală și codurile care o influențează. În plus, elementele pe care le cuprinde.
Ce este comunicarea interpersonală?
Comunicarea interpersonală se numește schimb de informație care apare de obicei între persoane care împart un spațiu fizic, adică care conviețuiesc și, prin urmare, se găsesc în nevoia de a emite și primi mesaje pentru a reglementa sau organiza coexistenţă. Aceasta se poate referi la diferite zone, cum ar fi acasă, serviciu, stradă etc.
Când vorbim de comunicare interpersonală, însă, nu se face aluzie doar la cea verbală, adică la cea realizată de către limba. Este clar că Oamenii ne deosebim de animalelor tocmai datorită capacităţii noastre de a ne organiza şi comunica realitate prin intermediul unui sistem de semne reprezentate sonor și grafic (limbajul vorbit și, respectiv, scris), dar nu exclusiv prin acest mecanism ne transmitem informații către noi înșine.
De exemplu, comunicarea interpersonală este influențată și de alte tipuri de cod, cum ar fi proxemica („spațiul personal”), pragmatica (conținutul contextual), limbajul corpului și alte forme de comunicare nonverbală care, totuși, permit două persoane să împărtășească anumite simțuri și semnificații.
De multe ori asta comunicare Non-verbal se desfășoară fără a lua în considerare conștiința, adică automat sau simptomatic, fără intenția expresă a emitentului. Asta se întâmplă în timpul flirtului, de exemplu.
În acest fel, înțelegem prin comunicare interpersonală ansamblul relațiilor de transmisie și codificarea informațiilor care se produce între două sau mai multe persoane, sau chiar ansamblul de abilități pe care o persoană o posedă pentru a face față unor astfel de relații.
De exemplu, când spunem că cineva „are teribil relatii”, Ne referim la faptul că acest tip de situație de comunicare îi este dificilă sau că de obicei iese prost din ea, indiferent de zona în cauză.
Elemente de comunicare
Fiecare proces comunicativ, trebuie remarcat, este alcătuit dintr-o serie de elemente, care sunt:
- Transmiţător. Cel care emite mesajul, adică cel care pune în mișcare mecanismul de comunicare. Un emițător, cu excepția anumitor contexte monodirecționale (în care comunicarea curge doar dintr-o parte în alta), nu joacă de obicei doar acel rol, ci îl alternează cu cel de receptor: vorbirea, de exemplu, și apoi ascultarea.
- Receptor. În mod similar, receptorul este cel care primește mesajul transmis și îl decodifică pentru a prelua informațiile din interior. În cazul actului de vorbire, acesta este echivalent cu ascultătorul. Din nou, un receptor nu rămâne niciodată pur pasiv, ci alternează pozițiile cu emițătorul.
- Canal. Mediul fizic utilizat pentru transmiterea mesajului. Poate fi el aer prin care circulă undele sonore, poate fi o hârtie pe care este tipărit mesajul sau multe alte mijloace. Pentru ca comunicarea să aibă loc, canalul trebuie să fie liber de obstacole sau bariere și disponibil pentru a fi folosit.
- Cod. Fiecare mesaj are o codificare, adică o cheie pentru a înțelege și a-și ordona simțurile. Numim aceste chei, de exemplu, în limbajul verbal limbaje sau limbi: o ordonare convențională, socială a semnelor care alcătuiesc o limbă. Astfel, codul mesajului trebuie manipulat atât de expeditor, cât și de destinatar, pentru ca comunicarea să aibă loc.
- Mesaj. În acest context, mesajul este conținutul informației, adică ceea ce doriți să transmiteți receptorului, oricare ar fi acesta.