Vă explicăm ce este un semn, cum este compus și ce tipuri de semne există. De asemenea, semne și simboluri lingvistice și non-lingvistice.
Ce este un semn?
Un semn se numește, din perspectivă generală, acele entități sau fenomene cu care putem reprezenta și/sau substitui un referent specific. Cu alte cuvinte, un semn este ceea ce putem pune în locul altui obiect, adică cu care îl putem evoca în absența lui sau îi putem deduce prezența, întrucât fiecare semn are un fel de relație de identitate cu referentul său.
Este posibil să ne gândim la semne ca cupoane sau wild cards, care reprezintă o realitate absentă. Să ne imaginăm că mergem la supermarket, umplem căruciorul și la casă ne spun totalul de plătit. Deci, din moment ce nu avem acea sumă de numerar deasupra noastră, ne folosim cardul și este ca și cum am fi plătit cu suma corespunzătoare de bancnote și monede.
Semnele funcționează în mod similar, dar în domeniul comunicării: atunci când ai semnul, poți face aluzie sau evoca un obiect fără a fi nevoie ca acesta să fie prezent.
Semnele sunt peste tot, peste tot în jurul nostru și datorită lor ne putem descurca informație a modurilor complexe în care o facem. În timp ce toate fiinte vii comunica, doar Oamenii iar unele alte animale sunt capabile să înțeleagă și să facă semne, adică să se refere la lucruri care lipsesc.
Totuși, nu trebuie să confundăm semnele cu scrierea (deși aceasta constă, desigur, din semne scrise), sau cu cuvintele unei limbi (deși toate cuvintele sunt tocmai uniuni de semne lingvistice). Un semn este o entitate mentală, care constă din unirea a două părți, conform lingvistică tradiţional:
- Un semnificant, care este o formă, un obiect sau un eveniment, concret și identificabil în lumea reală. De exemplu: desenul unei săgeți negre curbate spre stânga pe un semn alb.
- Un sens, care este concluzia sau informația pe care o recuperăm din interpretarea semnificantului, adică care este conținută în el. De exemplu: pe drum se apropie o curbă la stânga.
În funcție de caz, același semnificant poate avea mai multe semnificații, sau invers. Totul depinde de modul în care se realizează acea asociere între unul și celălalt.
În fine, semnele pot fi de diferite tipuri: vizuale, verbale, auditive etc., în funcție de natura semnificantului lor. Sau chiar naturale și artificiale, în funcție de faptul că sunt generate de natură sau prin intervenție umană. Conform teoriilor americanului Charles Peirce (1839-1914), ele pot fi însă clasificate în trei categorii, în funcție de modul în care este relația dintre semnificat și semnificant:
- Indicatori sau indicatori, în care relația dintre semnificat și semnificant este de tip natural, logic sau necesar, în general rezultatul unei relații anterioare de cauza si efect. De exemplu, dacă vedem fum negru în depărtare (semnificativ), putem presupune că în apropierea lui este un incendiu (sens).
- Icoane, în care relația dintre semnificat și semnificant este una de imitație sau mimetică, adică de o asemănare evidentă. Un exemplu perfect în acest sens sunt hărți, care seamănă cu geografie ei descriu sau pictograma „tăiată” din procesorul nostru de text, care arată ca o foarfecă.
- Simboluri, în care relația dintre semnificat și semnificant este total convențională, adică nu răspunde nici uneia dintre cele două condiții anterioare, ci a fost determinată social, cultural și istoric. Un exemplu în acest sens ar fi steagurile fiecărei țări, ale căror culorile au sens numai pentru cei care cunosc explicația istorică.
Semne lingvistice
Semnele limbajului răspund istoriei și culturii, sunt sociale și convenționale.
După cum tocmai am spus, semnele lingvistice sunt cele care permit construirea limba verbal, adică a capacităţii umane de a compune sisteme complexe de sunete (și eventual, a graficelor care le reprezintă) prin care să comunice și să reprezinte realitate.
Semnele lingvistice fac parte dintr-un sistem concret de semnificații și asocieri. Sunt în esență reprezentări ale realității, adică piese sau glume mentale cu care să ne referim la ea. Ele sunt compuse dintr-un semnificant sonor și un sens abstract, mental, care coincide cu un fel de referent real.
Nu trebuie să confundăm semnele limbajului cu literele alfabetului, sau cu semnele scrise. Ne referim la entități mult mai abstracte, care au loc în mintea noastră și în societate.
Potrivit lui Ferdinand de Saussure (1857-1913), unul dintre cei mai mari savanți ai semnului lingvistic și părintele fondator al lingvisticii, trăsăturile esențiale ale fiecărui semn lingvistic sunt următoarele:
- Arbitrarul semnului. Aceasta înseamnă că relația dintre semnificant și semnificat, în cazul semnelor de limbaj, este arbitrară sau convențională. Cu alte cuvinte, nu este determinată într-un mod firesc, logic, necesar, ci este rezultatul unui mod de gândire care poate varia în funcție de caz. De exemplu, nu există nimic care să relaționeze cuvântul „copac” cu un copac și, de fapt, dacă schimbăm limba, vom schimba și semnul: copac în limba engleză, baum în germană, δέντρο în greacă. Putem merge chiar mai departe: nu există nimic care să semene cu sunetul pe care îl asociem cu „a” în spaniolă cu semnul prin care reprezentăm sunetul menționat. Pe scurt, semnele limbajului răspund la istorie Cu toate acestea, culturăSunt sociale și convenționale.
- Mutabilitatea și imuabilitatea semnului. Aceasta înseamnă că semnele limbajului sunt, în același timp, schimbătoare și neschimbabile, în funcție de modul în care le vedem. Ele se schimbă pe tot parcursul vreme, întrucât limba este o entitate vie și se adaptează utilizatorilor săi, schimbându-se odată cu aceștia, de-a lungul secolelor. Totuși, întrucât aparține unei convenții și unei ordini sociale, limba este și o entitate statică și fermă, ceea ce ne permite o anumită marjă de creativitate Y libertate, dar întotdeauna în limitele stabilite. Nu putem decide să redenumim lucruri, de exemplu. Din acest motiv, limbajul este imuabil, deoarece avem nevoie să fie comună tuturor celor persoane cu care vorbim zilnic.
- Are un semnificant liniar. Aceasta înseamnă că semnele lingvistice sunt întotdeauna prezentate unul după altul, într-un lanț, petrecându-se în timp, pentru a forma grupuri de sunete pe care le cunoaștem drept cuvinte și ca rugăciuni. Totuși, acest lucru înseamnă și că putem pronunța doar un sunet la un moment dat. Astfel, semnele lingvistice se exclud reciproc, întrucât trebuie să alegem pe care să le pronunțăm și în ce ordine sau succesiune, neputându-le combina liber: nu este același lucru să spunem „câine” decât „orrep” sau „rpoer” , în ciuda faptului că sunt aceleași semne în fiecare caz.
Semne non-lingvistice
La rândul lor, semnele non-lingvistice sunt acelea care, deși alcătuiesc un fel de sistem de simțuri în felul lor, nu au nimic de-a face cu limbajul verbal. Aceasta nu înseamnă că nu pot fi interpretate și chiar „traduse” în limbaj verbal, ci mai degrabă că se supun unui alt tip de logică.
Exemple de semne non-lingvistice sunt: semne de circulație, semne de avertizare împotriva riscului de deces, coroziune sau electricitate, sau chiar semne pe care le putem „citi” în natură: urmele unui animal în noroi, norii întunecați care vor aduce ploaia. , etc.
Semne și simboluri
Am văzut deja că, după Charles Peirce, simbolurile sunt un tip specific de semn, în care relația dintre semnificant și semnificat este complet arbitrară. Aceste tipuri de semne sunt cele mai complexe dintre toate și, prin urmare, numai ființele umane sunt capabile să le interpreteze și să le recunoască, deoarece depind direct de moștenirea culturală. Prin aceasta, ele se disting și de alte tipuri de semne.
Câteva exemple de simboluri sunt:
- Reprezentarea elementelor din tabelul periodic: O, Br, Fe, Zn.
- Stemele și steagurile naționale ale țărilor.
- Emblemele heraldicii.
- Siglele mărcilor comerciale.