Stoicism

Filozof

2022

Vă explicăm ce este stoicismul în filozofie, principiile și reprezentanții lui. De asemenea, ce este în viața de zi cu zi.

Stoicismul a fost fondat de Zenon în Grecia și s-a răspândit mai târziu la Roma.

Ce este stoicismul?

Stoicismul este o școală filozofică fondată la Atena la începutul secolului al III-lea î.Hr. C. Acest curent filozofic propune o viziune asupra lumii în care totul poate fi gândit printr-o etică personală, bazată pe un sistem logic și pe o lege a relației de cauza efect. Astfel, cel univers întregul este structurat într-un mod rațional și de înțeles, chiar și în cazurile în care Oamenii nu reușim să vizualizăm și să înțelegem așa ceva structura.

Stoicii antici susțineau că, deși nu putem controla ceea ce se întâmplă în universul din jurul nostru, putem controla modul în care gândim despre asta.

Astfel, conform lui doctrină, ființele umane trebuie să cultive un mod de a fi disciplinat, autocontrolat și tolerant, folosind curajul și rațiunea. Prin această cale se poate realiza o anumită armonie virtuoasă, singura cale către adevărat fericire.

Istoria, originea și etimologia termenului „stoicism”

Stoicismul a fost una dintre școlile filozofice ale Greciei Antice, fondată la Atena în timpul secolului al III-lea î.Hr. C. de Zeno de Citio (336-264 î.Hr.), un filozof de origine feniciană care a fost supranumit în acea vreme „stoicul”. Printre cei mai faimoși discipoli ai săi îi găsim pe Cleanthes din Asus (330-300-232 î.Hr.), care a fost succesorul său, și Chrysippus of Solos (281-208 î.Hr.), un discipol al lui Cleanthes și o figură importantă în stoicul școlar.

Cunoscută inițial ca Zenonism, mișcarea stoicilor sau Stoikós (Στωϊκός) își ia numele de la termen Stoa Poikile sau „pridvor pictat” (în greaca veche ἡ ποικίλη στοά). The Stoa Poikile era un pridvor situat la est de Agora Atenei, împodobit cu scene de bătălii mitice și istorice. Aici s-a întâlnit Zenon cu discipolii săi și din acest motiv sunt cunoscuți ca stoici.

Stoicismul a avut mare succes în Grecia antică. În general sunt recunoscute trei faze: Stoicismul vechi, mijlociu și nou. După începuturile sale la Atena, s-a răspândit la alte populații mediteraneene, în special în Republica Romană. Acolo a fost conceput așa-numitul stoicism roman, ai cărui reprezentanți sunt Panecio, Posidonius, Seneca, Epictet și Marcus Aurelius. Acești autori erau chiar mai cunoscuți decât stoicii greci înșiși. Se păstrează mai multe lucrări ale stoicismului roman decât ale grecești.

Stoicismul a reapărut în secolul al XVI-lea, iar doctrina sa a fost combinată cu diferite elemente ale creştinism, sub denumirea de neostoicism. Fondatorul său a fost umanistul belgian Justo Lipsio (1547-1606). În 1584 și-a publicat cea mai cunoscută lucrare, de constantia, cu care a introdus bazele reînnoirii stoicismului.

Atât stoicismul clasic, cât și cel creștin au avut o mare influență asupra gândirii mai multor filosofi importanți ai modernității. Acest lucru se vede mai ales în lucrările lui I. Kant, G. Leibniz, B. Spinoza, A. Smith și chiar J-J. Rousseau.

Principiile filozofiei stoice

Bazele stoicismului pot fi rezumate în următoarele puncte:

  • Motto-ul principal al stoicilor este că „the virtute este cel mai înalt bine” sau „virtutea este singurul bine”. Aceasta înseamnă că ființa umană trebuie să aspire la virtutea interioară, înțelegând că elementele exterioare precum bani, cel succes, cel Sănătate sau plăcere ele nu sunt nici bune, nici rele în sine, iar ființele umane nu trebuie să le confunde cu ceea ce este cu adevărat important: pentru stoici, înțelepciunea este condiția fundamentală a tuturor bunurilor. Ei consideră că fericirea, cunoașterea și virtutea sunt unul și același lucru. În sens strict, bunurile, abuzate sau bine folosite, trebuie să fie bunuri necondiționate, iar numai virtutea, înțeleasă ca cunoaștere, se califică drept bun necondiționat.
  • Spiritul stoic trebuie să fie calm, stăpân pe sine și disciplinat, fie că se confruntă cu nenorocirea sau norocul. Numai această atitudine de indiferență poate duce la libertate și liniștea. Stoicii credeau astfel să atingă imperturbabilitatea, adică ataraxia, starea maximă căutată.
  • Potrivit stoicilor, ființa umană trebuie să imite universul în echilibrul său, guvernat de natura sa interioară și nu de distragerile lumii. Ei au susținut că anumite erori de judecată (adică erori de gândire) pot genera emoții dăunătoare, iar din acest motiv ființa umană trebuie să-și mențină voința pe cât posibil conform naturii, acceptând lucrurile așa cum apar, renunțând dorință, frica și ambiția.
  • Pentru stoici, măsura naturii ființei umane poate fi observată nu în lucrurile spuse, ci în modul în care acţionează. Prin urmare, ființele umane sunt toate egale și fac parte din aceeași mare familie, ca cetățeni ai lumii. A fost, așadar, o școală filozofică foarte cosmopolită.
  • The noroc iar hazardul nu există, ci cauzalitatea: totul este o consecință a altceva, chiar dacă nu știm ce sau nu putem înțelege.

Cele patru mari virtuți ale stoicilor

Stoicii considerau următoarele puncte ca fiind mari virtuți:

  • The cunoştinţe practic, care vă permite să faceți față situațiilor provocatoare cu capul calm.
  • The cumpătarea, pentru a modera și controla seducția plăcerilor cotidiene.
  • The Justiţie, care trebuie exercitat chiar și în cazul primirii nedreptății de la alții.
  • Curajul, atât în ​​situații limită, cât și în viața de zi cu zi, de a menține claritatea și integritate.

Etica stoică

The etică A fost una dintre marile probleme filozofice de care s-au ocupat stoicii. Relevanța problemelor și problemelor etice a fost în dialog aproape direct cu ceea ce a spus Socrate, Platon și chiar Aristotel.
Unele dintre aceste probleme etice sunt:

  • Explicația iraționalității interne a acțiunii.
  • Problemele care însoțesc o lipsă de educație în dispozițiile personajului.
  • Virtutea, progresul moral și responsabilitatea individuală.
  • Actele cuvenite și cu adevărat corecte după o morală strictă.
  • Fericirea ca scop final al vieții umane.
  • Stările emoționale și consecințele efectuării unui anumit curs de acțiune în timp ce se află într-o anumită stare emoțională.
  • Locul pe care ar trebui să-l acordăm stărilor emoționale în planul unei vieți bune etc.

Principalii reprezentanți ai stoicismului

Seneca a fost unul dintre cei mai mari exponenți ai stoicismului roman.

Principalele nume asociate cu stoicismul în antichitate au fost următoarele:

  • Zenon din Citium (336-264 î.Hr.). Fondator al stoicismului născut în Citium, Cipru, a fost discipolul lui Polemon, Crates din Theba și Estilpon din Megara. Inițial a fost interesat de școala cinism, dar mai târziu doctrinele sale personale au întemeiat baza școlii filozofice. Lucrările sale s-au pierdut în timp, astfel încât cu greu avem fragmente și mențiuni împrăștiate în lucrări ale terților.
  • Cleanthes din Asus (330-232 î.Hr.). Discipol principal al lui Zenon și urmașul său la conducerea școlii stoice, a avut o origine umilă până când a intrat în școala filozofică a Porticului, așa cum se numeau atunci stoicii, iar după moartea profesorului său a ajuns să o conducă. A făcut-o până când a murit la 99 de ani.
  • Chrysippus din Solos (281-208 î.Hr.).Considerat „al doilea întemeietor” al stoicismului grec, el a fost figura sa cea mai emblematică și importantă, precum și părintele gramaticii grecești din antichitate. A fost un discipol al lui Cleanthes și se spune că ar fi urmat și Academia Platonice.
  • Seneca cel Tânăr (4 î.Hr.-65 d.Hr.). Filosof, om politic și scriitor, a fost o figură importantă în politica romană în timpul domniei lui Claudius și Nero. A fost unul dintre cei mai mari exponenți ai stoicismului roman, atât de mult încât opera sa este principala sursă de cunoștințe despre doctrina stoică care se păstrează astăzi. Influența sa asupra gânditorilor de mai târziu, atât creștini, cât și renascentistes, a fost enormă, alături de Epictet și Marcus Aurelius.
  • Epictet (55-135 d.Hr.). Filosof grec al școlii stoice, și-a trăit o bună parte a vieții la Roma, ca sclav. A fost întemeietorul propriei școli din Nicopole și doctrina sa a imitat-o ​​pe cea a lui Socrate, astfel încât nu a lăsat nicio lucrare scrisă. Gândul său este păstrat datorită discipolului său, Flavio Arriano.

Ce înseamnă astăzi să fii stoic?

Astăzi înțelegem prin adjectivele „stoic” sau „stoic” un sinonim al „calm” și „cap rece”, adică o atitudine de stăpânire de sine și de rezistență la pasiunile umane.

Astfel, când spunem că cineva a luat „stoic” veștile proaste, ne referim că a reacționat cu integritate, fără a ceda durerii. Același lucru se poate aplica și în situațiile de fericire, tensiune sau orice emoţie uman.

De exemplu, dacă ne imaginăm că cineva câștigă la loterie și o comunică cu calm, spunem că a făcut-o cu „stoicism absolut”. Același lucru îl putem gândi și despre cei care trebuie să ia decizii mari și reușesc să o facă cu integritate și raționalitate, fără a se lăsa purtați de emoții.

Exemple de stoicism în viața de zi cu zi

Iată câteva exemple de evenimente din viața de zi cu zi traversate cu stoicitate:

  • O despărțire, luată cu stoicism, nu înseamnă că nu ne va răni sau ne va face să suferim, ci mai degrabă că o vom trăi încercând să gândim cât mai rațional posibil în orice moment și nu în termeni impulsivi, tipici emoției și durerii.
  • A câștiga un premiu foarte dorit, a fi stoic, nu înseamnă că nu vom simți bucurie sau că o vom reprima complet, ci că o vom trăi știind că este un sentiment trecător și că nu ne poate împinge să luăm anumite decizii sau acționează într-un anumit fel.mod. Chiar și în bucurie trebuie să-ți păstrezi mintea limpede. Stoicul își va celebra cu siguranță victoria, dar nu până la punctul de a o amanet cu acțiuni absurde.
  • Participarea la o petrecere, pentru stoici, este un exercițiu de deplină moderație. Plăcerile și dorința sunt utile și binevenite doar atunci când duc la o virtute transcendentă, restul servesc să ne distragă atenția de la cale. Prin urmare, un stoic se va bucura doar de ceea ce este corect, fără a exagera sau a-și pierde controlul.

Stoicism, epicureism și scepticism

Nu trebuie să confundăm stoicismul, doctrina măsurii raționale și ataraxia, cu alte curente filozofice precum epicureismul și scepticismul, de exemplu.

  • Epicureismul. De origine greacă, în antichitate (ca stoicismul) este o doctrină filozofică care poate fi înscrisă în hedonism, adică în căutarea plăcerii ca singur bine transcendent. Dar spre deosebire de alte școli hedoniste, doctrina creată de Epicur din Samos în jurul anului 307 î.Hr. C. a propus căutarea plăcerii printr-o stare asemănătoare cu ataraxia stoicilor: absența durerii și a fricii, precum și absența durerii fizice (apone). Această stare a fost atinsă prin plăceri modeste și durabile, viață simplă și cunoaștere a funcționării lumii. Epicureismul a fost o doctrină rivală cu platonismul și mai târziu cu stoicismul și a existat până în secolul al III-lea d.Hr. c.
  • scepticism. Este un curent filozofic care afirmă imposibilitatea cunoaşterii ADEVĂRAT, sau chiar existența unui adevăr de știut. Întemeiată în antichitatea greacă de către filosoful Pyrrho (365-275 î.Hr.), maxima sa inițială a fost aceea că un filosof ar trebui să dea o părere, nu să afirme nimic, deoarece nimic din fundal nu poate fi cunoscut cu siguranță. Îndoiala și suspendarea judecății (epojé) au fost principiile fundamentale ale acestei școli filozofice.
!-- GDPR -->