- Ce este absolutismul?
- Contextul istoric al absolutismului
- Caracteristicile absolutismului
- Reprezentanți ai absolutismului
- Sfârșitul absolutismului
Explicăm ce a fost absolutismul, contextul istoric în care a apărut și caracteristicile sale. De asemenea, monarhii care o practicau.
Ce este absolutismul?
Absolutismul a fost o ideologie și un regim politic tipic așa-numitului Vechi Regim (Anticul regim în franceză), adică a stării de fapt în Europa monarhic, înainte de Revolutia Franceza 1789. Denumirea de absolutism provine de la existenţa a guvern absolut, care controlează întregul societate fără a da socoteală nimănui, iar asta se sprijinea pe atunci pe figura regilor.
Absolutismul a fost modelul politic predominant între secolele al XVI-lea și al XIX-lea, când a fost fie răsturnat violent de revoluții, ca în cazul Franței, sau transformat treptat într-un sistem monarhic liberal, așa cum sa întâmplat în Anglia.
Aceste guverne totale ale aristocrației erau cunoscute ca monarhiile absolutiste iar în ele nu exista nici un fel de instituţiilor (sau puterile publice) care mediază între oameni și autoritate, sau între care poate sa fi distribuit. Mai degrabă, regele era Condiție iar cuvântul lui a fost lege.
Această relație poate fi exprimată în termeni juridici întrucât autoritatea (în acest caz monarhul) avea doar drepturi cu privire la supușii săi, și nici un fel de îndatorire; ceea ce înseamnă că este dincolo de însăși legile pe care le formulează.
Adică, un rege nu ar putea fi judecat pentru încălcarea chiar a legilor pe care le-a formulat, întrucât se află pe un alt plan, cel al autorităţii absolute. Nici deciziile lor nu puteau fi puse la îndoială, nici nu le-ar putea contraveni Voi, nici să protesteze nimănui: Regele era magistratul suprem în toate domeniile posibile.
În mod paradoxal, absolutismul a coexistat într-o parte a secolului al XVIII-lea cu Ilustrare și propunerile sale liberale și emancipatorii, dând astfel naștere despotismului luminat, adică unei forme de monarhie autoritarică care promova ideile de progres și educație printre supușii săi. Abia la mijlocul secolului al XIX-lea, așa-numita primăvară a popoarelor i-a pus capăt pe continentul european.
Contextul istoric al absolutismului
Istoria absolutismului începe cu sfârșitul Evul Mediu, când monarhiile europene au început să concentreze puterea în mâinile lor. Acest lucru a fost posibil datorită slăbirii Bisericii Catolice și a papalității, rezultat al unor evenimente anterioare precum schisma de Occident și Reforma protestantă.
Neavând nimeni care să le contrazică puterea, regii au început să acționeze într-un mod din ce în ce mai autoritar, în special în regatele Portugaliei, Spaniei, Franței și Angliei, care funcționau din ce în ce mai mult ca state naționale. Acesta este momentul începerii tranziției de la feudalism la capitalism.
Cu toate acestea, absolutismul deplin a avut loc în Franța secolului al XVII-lea, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, faimos pentru expresia sa „Eu sunt statul” (în franceză: L’État, c’est moi). În acea țară s-a dezvoltat teoria dreptului divin la puterea regală, conform căreia monarhii erau aleși de divinitate să conducă în numele lor și, prin urmare, cuvintele lor erau mai mult sau mai puțin echivalente cu cuvintele lui Dumnezeu.
Caracteristicile absolutismului
Pentru absolutism, puterea regilor a fost acordată de Dumnezeu.În linii mari, absolutismul a prezentat următoarele caracteristici:
- Nu exista propriu-zis un Stat sau, în orice caz, Statul era redus la figura regelui. Nu existau puteri publice, nici Regula legii. Voința monarhului era lege și, ca lege, era incontestabilă.
- Dreptul monarhului la autoritate era de origine divină, adică fusese pus de Dumnezeu însuși să conducă. Din acest motiv, era de așteptat să fie și șeful temporar al bisericii din domeniul său.
- Voința regelui nu avea limite și trebuia să guverneze în chestiuni economice, religioase, juridice, diplomatice, birocratice și militare.
- Autoritatea regelui era pe viață și ereditară.
- Modelul absolutist de societate a continuat să fie feudal, în ciuda faptului că în curând apariția capital iar al burghezie a dus la concentrarea de economie în orase.
Reprezentanți ai absolutismului
Au fost gânditori și teoreticieni care au vorbit despre absolutism, apărându-l ca pe un sistem natural de guvernare sau ca pe cel mai bun dintre cele disponibile. Unii dintre ei au fost Jean Bodin (1530-1596), Thomas Hobbes (1588-1679) sau Jacques Bossuet (1627-1704).
Pe de altă parte, un conte de monarhi care practicau doctrină a absolutismului include:
- Ludovic al XIV-lea al Franței, „Regele Soare” (1638-1715).
- Felipe V al Spaniei, „el Animoso” (1683-1746).
- Carol al XII-lea al Suediei (1682-1718).
- Iacob al II-lea al Angliei (1633-1701).
- Frederic I al Prusiei, „Regele sergent” (1688-1740).
- Carol al II-lea al Angliei (1630-1685).
- Petru I al Rusiei, „Petru cel Mare” (1672-1725).
- Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman (1685-1740).
- Gustav al III-lea al Suediei (1746-1792).
- Fernando VII al Spaniei, „regele criminal” (1784-1833).
Sfârșitul absolutismului
Căderea absolutismului în Europa a avut loc odată cu Congresul de la Viena din 1814, care a restaurat monarhie tradițional, odată învins pe imperiu lui Napoleon Bonaparte. Împotriva voinței popoarelor lor, noi monarhi absoluti s-au așezat pe tronurile lor și s-a crezut că drumul politic al Revoluției Franceze ar putea fi retras, în ceea ce s-a numit „Restaurarea europeană”.
In orice caz, idei Liberalii și revoluționarii fuseseră deja semănați și, cu excepția Imperiului Rus care a durat până în 1917, majoritatea monarhiilor absolutiste ale Europei au cedat valului revoluționar din 1848, cunoscut sub numele de Primăvara Popoarelor sau Anul Revoluțiilor.
Au fost revoluții liberale și naționaliste, în care primele semne ale a mișcarea muncitorească organizat. Deși au fost în mare parte ținuți sau reprimați, ei au evidențiat imposibilitatea de a susține mult mai mult absolutismul ca sistem de guvernare.