Vă explicăm ce este voința, sensul ei în filosofie, în drept și relația ei cu datoria. De asemenea, puterea de voință.
Care este voința?
Voința este capacitatea unui individ de a lua decizii și organizează-ți pe al tău conduce, adică să se dispună de sine autonomie. Prin urmare, lucrurile pe care le facem de bunăvoie sunt cele pe care le facem cu deplina intenție de a le face, spre deosebire de ceea ce facem involuntar.
Acest cuvânt provine din latină testamente, derivat din verb eu am zburat („Vrei”), deci este strâns legată de dorință, adică de ceea ce ne-am dori să facem sau să realizăm și, deci, de ceea ce ne propunem. De aceea vorbim de „voință bună” sau „voință rea” atunci când lucrurile sunt făcute, pentru a spune că s-au făcut gândindu-se să facă bine sau că ies bine, sau dimpotrivă, în a face rău sau indiferent de modul în care acestea. a se dovedi.
De asemenea, este obișnuit să se facă referire la „ultima voință” sau testament: un document care specifică dorințele unui persoană că s-a stins din viață, mai ales în ceea ce privește bunurile și banii săi. Sau și a „voinței divine”, care ar deveni mandatul lui Dumnezeu, adică ceea ce Dumnezeu vrea să se întâmple și care, deci, trebuie să se întâmple.
Voința este întotdeauna legată de conștiință, luciditate și propriile decizii, astfel încât ceea ce se face în stare de constrângere, sau sub efectul substanțelor, nu este considerat a fi realizat în mod voluntar. Voința este în mod necesar o expresie a subiectivității oamenilor.
Vointa
Puterea de voință este capacitatea de a susține un comportament dorit sau de a insista până când ceva dorit se materializează. Cu alte cuvinte, este tenacitate, insistența, determinarea. Oamenii cu o mare putere de voință sunt capabili să ia și să susțină decizii în mod voluntar și ferm, fără prea multe ezitari și regrete și, mai ales, fără a șovăi și a renunța înainte de a fi îndeplinit sarcina.
De exemplu, este nevoie de multă voință pentru a o schimba pe a propriei persoane obiceiuri de către alții, deoarece odată ce cineva este obișnuit să facă ceva în mod susținut, este nevoie de mult pentru a întrerupe tradiția și a găsi una nouă. De aceea, fumătorilor, de exemplu, le este atât de greu să rupă obiceiul, chiar știind că este dăunător pentru ei și pentru cei apropiați.
Cu cât puterea de voință este mai mare, cu atât va fi mai ușor să rupeți și/sau să susțineți obiceiurile. Cu toate acestea, puterea de voință este legată de nivelurile de energie psihică, astfel încât nu aveți întotdeauna aceeași capacitate de a vă exercita propria voință. Se știe că dieta proastă, lipsa somnului și neliniștea emoțională au un impact major asupra puterii de voință disponibile.
Voința în filozofie
Rousseu în „Contractul său social” a dat prioritate voinței poporului față de cea a monarhului.Voinţa a fost încă din cele mai vechi timpuri un element central în reflecţiile filozofice ale umanitatea. Platon însuși (c. 427-347 î.Hr.) în Grecia antică a vorbit despre el ca fiind sediul responsabilitate individual. La rândul său, discipolul său Aristotel (384-322 î.Hr.) a legat testamentul cu etică, care leagă virtute.
Acesta ar fi fundamentul gândirii creștine de mai târziu, a cărei doctrină propunea că Dumnezeu a înzestrat ființele umane cu liberul arbitru, adică cu autonomie și liberul arbitru pentru a-și trăi viața și, prin urmare, le va judeca la sfârșitul acesteia.
Prin urmare, în această tradiție filozofică, ideea de voință este strâns legată de cea de libertate, întrucât voința se exercită numai atunci când suntem liberi să alegem pentru noi înșine.
Gânditorii de mai târziu, precum René Descartes (1596-1650) adaugă că alegerile conștiente pot fi făcute numai atunci când sunt disponibile informații complete pentru a judeca, astfel încât, cu cât voința este mai luminată sau educată, cu atât este mai liberă. Acesta este idealul Renaştere iar al Ilustrare născut în Europa.
Alți filozofi precum Baruch de Spinoza (1632-1677), Immanuel Kant (1724-1804) și Arthur Schopenhauer (1788-1860) și-au dedicat o mare parte a lucrării voinței, acesta din urmă ajungând să postuleze că este „cel realitate ultimul ”care stă la baza lumii simțurilor.
La rândul său, francezul Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a propus în Contractul social conceptul de „voință generală”, care avea să devină voința poporului, înlocuind astfel în importanță voința regelui, care era considerată în mod tradițional un mandat divin, de vocea maselor, în care puterea rezidă în democrația modernă.
După cum putem vedea, este un concept larg discutat în filosofia occidentală și unul cu care filosofia analitică și psihologia se confruntă și astăzi.
Vointa si datorie
În considerentele filozofice ale germanului Immanuel Kant, voința a fost întotdeauna măsurată prin ceea ce el a botezat drept imperative categorice, care sunt porunci autonome ale individului, fără ca vreo ideologie sau ideologie să le mijlocească. religie, și care guvernează comportamentul uman în cele mai diferite manifestări ale sale.
În acest fel, Kant își propune să facă diferența între voința care acționează din datorie și voința care acționează conform datoriei, adică între cei care urmează regulile pentru că se tem de pedeapsă sau pentru că au fost impuse în exterior, și cei care aleg să respecte regulile, adică aleg să acționeze în conformitate cu prevederile din reguli.
Astfel, Kant investighează natura eticii și ceea ce este bine, plecând de la noțiunea de voință. El ajunge la concluzia că voința „sfântă”, adică cea care acționează fără a fi afectată de înclinații sau tendințe individuale, nu este bună pentru că acţionează din datorie, ci mai degrabă „acţionează din datorie pentru că este bună”.
Will în drept
În lumea juridică, voința este gândită ca intenție umană, bazată pe ideea că totul cetăţean este capabil să-și asume liber ceea ce face și să discearnă consecințele juridice pe care aceasta le-ar avea.
De fapt, unul dintre lucrurile pe care orice proces penal urmărește să le determine este care a fost voința acuzatului, indiferent dacă acesta a comis sau nu infracțiunea; o infracțiune săvârșită cu deplină voință de a o săvârși este întotdeauna mai gravă decât una săvârșită accidental sau constrâns. Conceptul de voință este însă folosit pentru actele juridice unilaterale, în timp ce în actele bilaterale este folosit cel de consimțământ.