• Care este accentul?
• Accent prozodic și accent ortografic
• Reguli de accentuare în spaniolă
• Accent sau ton
• Accent pe poezie
• Accent muzical

Vă explicăm ce este accentul și regulile de accentuare în spaniolă. De asemenea, diferențele dintre accent prozodic și ortografie.

Accentul poate fi sau nu scris, în funcție de regulile de accentuare.

Care este accentul?

Cuvântul „accent” este folosit în multe domenii diferite, în general legate de limba. Cel mai bun simț al tău este ca sinonim de la „tilde”, un semn ortografic folosit în spaniolă (și în alte limbi), și care are forma unei mici linii oblice, de la dreapta la stânga, plasată pe o vocală: á, é, í, ó și ú. În funcție de limbă, pot exista și alte forme de accent.

Cu toate acestea, acest termen este folosit și pentru a descrie alte aspecte ale gramaticii și ale limbajului. Se aplică și altor zone ale cultură dupa cum poezie si muzică, și chiar ca parte a unei imagini retorică, cu sensul de a sublinia ceva: „șeful a pus accentul pe absențe”. În acest caz, cuvântul „accent” are un alt sens.

Cuvântul accent vine din latină accentuează, cuvânt format din prefix ac- (o transformare a anunț), care înseamnă „spre”, și verbul canere, "cânta". Deci ar putea fi interpretat ca ceva care este aproape de cânt, adică de sunetul potrivit.

Accent prozodic și accent ortografic

Accentul prozodic este intonația de cea mai mare intensitate dată anumitor silabe a unui cuvânt, pentru a-l ajuta să-l segmenteze și să-l distingă de alte cuvinte care au aceeași morfologie. Numele lui provine de la prozodie, adică muzicalitatea.

Spus astfel, este același lucru care se numește în mod normal în spaniolă silaba accentuată și care poate fi sau nu reprezentat grafic. Este o anumită „relief sonor” sau mod de pronunție a cuvintelor.

Acest accent este mereu prezent în cuvinte, dar numai în anumite ocazii este însoțit de un accent ortografic sau grafic, adică de o tildă. Pentru aceasta, spaniola are reguli fixe, în funcție de locul silabei accentuate în cuvânt și, în unele cazuri, de finalul acesteia.

În orice caz, apariția unui accent ortografic îndeplinește un rol diferențiator: două cuvinte se scriu la fel, dar se pronunță diferit (accent prozodic), așa că unele trebuie să poarte un semn în scris, care ar fi accentul, pentru a indica cititorul cum să-l pronunțe.

În acest fel, este posibil să distingem cuvinte la fel de asemănătoare, dar la fel de diferite ca „cerc”, „cerc” și „circulat”, primul fiind un substantiv, al doilea un verb la persoana întâi singular a prezentului, iar ultimul un verb la persoana a treia singular și timpul trecut. La fel se întâmplă și cu monosilabele precum „da” și „da”, „mai mult” și „mai mult”, sau „de” și „da”, ale căror diferențe semantice sunt radicale.

Reguli de accentuare în spaniolă

În spaniolă, aspectul accentului ortografic este determinat de locul apariției accentului prozodic în cuvânt, adică al silabei accentuate, după următoarele criterii:

• Cuvinte ascuțite. În care accentul prozodic este pe ultima silabă. În acest caz, accentul prozodic va deveni accentul de ortografie atâta timp cât cuvintele se termină cu litere n, s sau vocală. De exemplu: "Sănătate”, “metal"," Capabil ", dar:" stres "," cânta "," camion "și" Bogotá ".
• Cuvinte serioase sau plat. În care accentul prozodic este pe penultima silabă. În acest caz, accentul prozodic va deveni ortografic ori de câte ori cuvântul se termină cu o altă consoană decât n Y s. De exemplu: „cântec”, „burtă”, „fasole”, „reține”, dar: „creion”, „ductil”, „laser” și „Felix”.
• Cuvinte esdrújulas. În care accentul prozodic se încadrează pe penultima silabă și trebuie întotdeauna însoțit de un accent de tildă sau ortografie, indiferent de terminația acesteia. De exemplu: „stereo”, „candid”, „păsări”, „timpan”.
• Cuvintele sobreesdrújulas. În care accentul prozodic se încadrează pe orice silabă anterioară ultimei trei. Sunt cuvinte excepționale și sunt mereu accentuate. De exemplu: „palid”, „spune-mi”.

Accent sau ton

De asemenea, se mai spune „accent” sau „acord” la modul particular de pronunțare tipic unei regiuni geografice. Cu alte cuvinte, doi vorbitori din doi regiuni geografice diferite (și uneori chiar două clase sociale diferite în același oraș) vor avea moduri diferite de intonare, chiar și atunci când folosesc aceleași cuvinte identice în aceeași limbă.

Această variație nu afectează sensul cuvintelor (adică nu este o variantă lexicală sau dialectică), ci este de tip muzical, prozodic, ritmic. Fiecare regiune a aceleiași țări are variații de accent sau ton, iar aceste variații sunt și mai extreme dacă comparăm două țări îndepărtate din aceeași țară. continent.

Astfel, de exemplu, vorbitorii de spaniolă în America Latina Vorbesc aceeași limbă, dar cu producții sonore diferite, adică cu accente diferite: accent andin, River Plate, Caraibe, printre altele. Fiecare regiune culturală are propriile sale, împărtășite de populatiilor care fac viata acolo.

Aceasta înseamnă că în aceeași țară accentul poate varia, așa cum se întâmplă între argentinienii din Río de la Plata și argentinienii din nordul andin, sau între columbienii de pe coasta Caraibelor, cei de pe coasta Pacificului și cei din axa cafelei.

Accent pe poezie

În limba tradițională a poezie, metrica este structurarea poezii respectând regulile fixe ale rima, în care a fost determinat numărul de silabe un must have verset. În același sens, accentul este locul versului în care se pune un accent muzical sau prozodic, adică un anumit accent care nu modifică ortografia cuvintelor.

Astfel, în funcție de poziția sa în vers, se vorbește despre:

• Accent ritmic. Cunoscut ca accent constitutiv sau constitutiv, este determinat de modelul versului, menținându-și ritmul intern.
• Accent extraritmic. Cunoscut ca accent accesoriu, nu face parte din ceea ce este cerut de modelul versului, ci mai degrabă rupe sau variază ritmul, ocupând în general o poziție interioară.
• Accent antiritmic. Este cea care ocupă silaba imediat înaintea celei a accentului ritmic, motiv pentru care este cunoscut ca accent antiversal, întrucât rupe rima.

Poate că este important de notat că aceste tipuri de reguli nu mai sunt folosite în poezia contemporană, eliberate de metrici și rime în favoarea „versului liber”.

Accent muzical

În mod similar, în limbajul muzicii, accentul marchează anumite note care necesită un accent special, sau care trebuie executate într-un mod specific pentru a exprima anumite simțuri în cadrul piesei.

Aceste momente emfatice pot apărea într-un acord sau notă, ca parte a unui context de joc, sau pot fi indicate printr-un semn în partitură. Auditiv, aceste accente sunt percepute ca o descărcare de energie sau un sentiment de sprijin, în interpretarea sonoră a piesei.