Vă explicăm ce este satira, originea ei, caracteristicile și exemplele marilor autori satirici. De asemenea, ce este satira politică.
Ce este satira?
Satira este o genul literar și în același timp o resursă expresivă, prin care autorul își exprimă indignarea sau opoziția față de ceva, prin procedee umoristice, adică batjocură, ironie sau caricatural. Satira nu aspiră la umor în sine, sau la pur amuzament, ci să exprime dezaprobarea autorului, fie voalată, fie deschis, în general în scopuri moralizatoare sau critice.
Originile satirei se întorc la antichitatea greacă, în special către poezie Iambica din Semónides din Amorgos (secolele VII-VI î.Hr.) și Arhilochus din Paros (712-664 î.Hr.) și opera unor dramaturgi precum Aristofan (444-385 î.Hr.), a cărui moștenire a fost moștenită de la umorişti romani precum Gaius Lucilio ( 148-102 î.Hr.) și Luciano de Samósata (125-181).
De fapt, a fost atât de larg cultivat în Roma antică încât Marcus Fabius Quintilian (c. 35-c.95) l-a botezat „un gen complet roman” („saturates quidem tota nostra est”).
Pe atunci satira putea lua diferite forme, cum ar fi dialoguri, cântece, epigrame etc., ambele în verset ca în proză, sau alternând ambele registre. Cu toate acestea, nu ar fi exclusiv pentru literatură: ilustrație, cinema și chiar muzică îl folosesc foarte frecvent.
Caracteristicile satirei
În linii mari, satira se caracterizează prin următoarele:
- Este o formă de reprezentare a unor referințe reale, idei, oameni sau chiar alte lucrări artistice sau filozofice.
- Are o intenție batjocoritoare, ridiculizantă sau critică, care se exprimă prin parodie, comparaţie de referenți diferiți, exagerări și/sau duble sensuri.
- Se exprimă într-o varietate imensă de teme, tonuri și metode, dar în general au întotdeauna un scop critic sau moralizator, adică pedagogic sau denunțător.
Exemple de autori satirici
Pe tot parcursul istorie Au existat sute de autori de opere satirice, mai ales că acest gen le-a permis să se bată joc între ei și să-și aplaneze literalmente vrăjmășiile. Au existat, totuși, mari autori satirici romani, care sunt de obicei considerați creatorii formali ai genului, cum ar fi:
- Gaius Lucilio (147-102 î.Hr.), a cărui operă s-a pierdut odată cu trecerea timpului, dar este adesea menționat de alți poeți satirici romani.
- Marco Terencio Varrón (116-27 î.Hr.), autor de satire menipene, în care se amestecau versurile și proza.
- Quinto Horacio Flaco (65-8 î.Hr.), a cărui operă satirică a constat în principal din predici și dialoguri, în care propozițiile și criticile erau introduse într-un mod mai puțin virulent.
- Lucius Anneo Seneca (4 î.Hr. - 65 d.Hr.), l-a numit pe Seneca cel Tânăr pentru a-l diferenția de tatăl său, a cărui lucrare în proză abundă în filozofie referințe morale și satirice.
Alți mari și recunoscuți culți ai satirei au fost, din Evul Mediu de acum înainte, spaniolii, nu numai în versurile și poezia lor, ci mai ales în lor joacă de epoca de Aur și primul lui romane modern. Câteva nume importante din această tradiție au fost:
- Juan Ruiz, Arcipreste de Hita (c. 1283-1350), a cărui lucrare este considerată printre cele mai importante dintre Literatura medievală Spaniola, a fost primul care a folosit corect satira pentru a critica influența bani care deja începea să-l supere pe societate feudala a timpului.
- Alfonso Martínez de Toledo, protopop de Talavera (1398-c.1468), autor prerenascentist a cărui operă maximă este o satira a iubirii lumești și pofta, Corbacho-ul, din 1438.
- Miguel de Cervantes (1547-1616), cel mai mare autor al tradiției spaniole, este celebru tocmai pentru o satiră a romanelor cavalerești: Ingeniosul gentleman Don Quijote din La Mancha din 1605. Nu era însă singurul său text satiric: este cunoscut şi el Colocviul câinilor din 1613 şi Excursie la Parnas din 1614.
- Lope de Vega (1562-1635), unul dintre marii exponenți ai dramaturgie Spaniol al Epocii de Aur, a fost generos în satire împotriva lui Luis de Góngora, rivalul său, precum și împotriva tradiției Culteranismului.
- Ramón de Valle-Inclán (1866-1936), poet modernist și fondator al unui stil romanesc numit „absurdul”, caracterizat prin deformarea grotesc a realitate și să-și accentueze trăsăturile comice și vulgare, atacând tot ceea ce era considerat consacrat sau corect.
Satira politică
Una dintre scenele preferate ale apariției satirei este cea a politică. În parte, aceasta se datorează faptului că ridicarea jocului de puternici permite oamenilor să-și exprime dezacordurile și să își canalizeze nemulțumirile într-un mod pașnic și democratic, dar și pentru că constituie un exercițiu de aroganță, de violență simbolică împotriva oamenilor care sunt, în mod obișnuit, de neatins.
Satira politică coboară astfel de la cei puternici la nivelul oamenilor de rând și alimentează uneori focul deja aprins al subversiunii și revoluţie, reluând sentimentul maselor. Toată satira politică se supune ideologiei sau preferințelor caricaturistului sau scriitorului, astfel încât să nu existe o satiră „imparțială” sau „apolitică” sau „neutră”. În același timp, satira politică poate fi scrisă, desenată, filmată și așa mai departe.
Un bun exemplu în acest sens este filmul Marele dictator de Charles Chaplin (1889-1977), lansat în 1940, în care comediantul își bate joc de Adolf Hitler și de fascism European.