• Ce este dreptul roman?
• Istoria dreptului roman
• Perioadele dreptului roman
• Izvoarele dreptului roman
• Caracteristicile dreptului roman
• Importanța dreptului roman

Vă explicăm ce este dreptul roman, istoria sa și în ce perioade este împărțit. De asemenea, care sunt sursele și caracteristicile sale.

Dreptul roman a servit drept bază pentru textele juridice ale altor culturi și civilizații.

Ce este dreptul roman?

Dreptul roman este numit sistemul juridic care a guvernat societate a Romei Antice, de la întemeierea ei (în 753 î.Hr.) până la căderea Imperiului în secolul al V-lea d.Hr. C., deși a rămas în uz în Imperiul Roman de Răsărit (Bizanț) până în 1453.

A fost întocmit în întregime în secolul al VI-lea de către împăratul bizantin Iustinian I, într-un volum de legi cunoscut sub numele de Corpus Juris Civilis („Corpul dreptului civil”) și tipărit pentru prima dată de Dionisio de Godofredo în 1583, la Geneva.

Zicală text iar legile pe care le conţine sunt de cea mai mare importanţă în istoria juridică a umanitatea, deoarece acestea au servit drept bază pentru textele legale ale altora multiple culturilor si civilizatii. Atât de mult, încât există încă o ramură de drept specializată în studiul său, numită romanistică, cu birouri în facultățile de drept din multe țări.

Pentru a înțelege pe deplin dreptul roman, este convenabil să-i examinăm caracteristicile și istoria, dar în termeni largi poate fi înțeles din conceptul de ius („drept”), în contrast cu fas („voința divină”), separându-se astfel pentru prima dată exercitarea legală a religie. Acest lucru va permite apariția diferitelor ramuri ale dreapta: ius civile („dreptul civil”), ius naturale („legea naturală”) etc., dintre care multe există și astăzi.

Istoria dreptului roman

Republica Romană a oscilat între democrație și dictatură în mod constant.

Istoria dreptului roman se întinde pe o mie de ani de legislație și schimbări în modul de înțelegere a legii și a legalitate, de la prima apariție a Legii celor douăsprezece table în 439 a. Aproximativ, până la Codul lui Justiniano din 529 d. C. Nașterea sa provine din obicei (care ar inspira dreptul cutumiar) și ar apărea ca un model de reglementare a societății care să garanteze pace social în faţa dorinţelor de egalitate a plebeilor și a ierarhiei care sprijinea împărații, pretorii și Senatul.

Să ne amintim că Republica Romană a oscilat între democraţie si dictatură constant, să ajungă să devină un Imperiu care avea să cucerească aproape toată lumea occidentală, ducându-și legea în fiecare colț colonizat. Astfel, dreptul roman a devenit pilonul de bază al legalității coloniilor romane din Europa, Asia Y Africa, iar acest lucru se reflectă în istoria juridică a fiecărui regat în care a fost împărțit Imperiul Roman după prăbușirea acestuia.

Unii dintre cei mai importanți juriști și cercetători juridici din Roma Antică au fost Gaius, Papiniano, Ulpiano, Modestino și Paulo.

Perioadele dreptului roman

Istoria dreptului roman este în mod normal împărțită în următoarele perioade:

• Perioada monarhică. Se întinde de la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr. C., odată cu întemeierea Romei, până în anul 509 a. C. când a fost expulzat din oraș regelui Tarquinius cel Mândru, al cărui guvern despotic a fost ultimul exercitat de regii romani, dând astfel naștere Republicii Romane.
• Perioada republicană. Începe cu căderea monarhiei la începutul secolului al V-lea î.Hr. C. si culmineaza cu acordarea de catre Senatul Roman a puterile absolută lui Octavio Augusto în anul 27 a. În această perioadă a fost publicată Legea celor XII Tabele, începând oficial dreptul roman și construind a Condiție a puterilor în echilibru: un grup de magistrați era ales democratic în adunările populare, însărcinați cu funcțiile atribuite; în timp ce Senatul era însărcinat cu emiterea consultărilor senatului cu putere de lege.
• Perioada principatului. Începe în anul 27 a. C. după criza politică care a afectat Republica și a permis apariția unui Stat autoritar, supus voinței auctoritas-ului Prințului sau Împăratului, precum Augustus (27 î.Hr. - 14 d.Hr.), Calígula (37-41 d.Hr.) , Nero (54-68 d.Hr.) printre altele. Roma și-a atins extinderea teritorială maximă în această perioadă: 5 milioane de kilometri pătrați.
• Perioada dominatelor. Cunoscut și sub numele de Imperiul absolut, a început la mijlocul secolului al II-lea d.Hr. Până în anul 476, când Imperiul Roman de Apus se prăbușește și dispare. Este un timp de putere absolută statul, în mâinile împăratului, care guvernează prin constituții imperiale. În anul 380 Imperiul și-a asumat creștinismul ca religie oficială și mai târziu a fost împărțit în două părți, din care s-a născut Imperiul Roman de Răsărit.
• Perioada lui Iustinian. Numit și Guvernul lui Iustinian, trece de la 527 la 565 d. C., și este momentul în care compilația Justiniană a Dreptului Roman este publicată în anul 549, marcând punctul final al istoriei sale. In spatele moarte Din Iustinian s-a ridicat Imperiul Bizantin, stat mai degrabă medieval, care a durat până în secolul al XV-lea, când a căzut în mâinile turcilor.

Izvoarele dreptului roman

Izvoarele lui Iustinian se află în Corpus iuris civilis al împăratului Iustinian I.

Ca toate aspectele dreptului, romanul are izvoarele sale, pe care le putem studia separat, după cum urmează:

• Mos maiorum. „Obișnuința strămoșilor” este primul dintre izvoarele dreptului roman. Este alcătuit din obicei (Dreptul comun), printr-un set de reguli moștenite din tradiția ancestrală și care erau venerate în Roma Antică, care se transmiteau în familie și care serveau la contrastul romanului cu cel. traditii elenizant sau asiatic.
• izvoare iustiniene. Cele compilate de împăratul Iustinian I în lucrarea sa Corpus iuris civilis, care cuprinde: Codul sau Codexul (vetus) care a întocmit constituțiile imperiale; Rezumatul sau Pandectas care conține o ordonare cronologică a diferitelor subiecte, în ordine cronologică pe parcursul a 50 de cărți diferite; instituţiile sau institutele care conţine o sinteză a doctrine şi precepte în patru cărţi care alcătuiesc un tratat elementar de drept; Codul Justinian sau „Noul Cod” care este versiunea comandată de Împăratul lui Ioan Capadocia, inspirată din toate cele de mai sus; si in sfarsit Romanele care alcatuiesc codul definitiv promulgat de Iustinian.
• Surse extrajustiniene. Ele cuprind două seturi de texte care nu au legătură cu opera lui Justinian:
  • Fragmente de juriști din perioada clasică. Cum sunt instituțiile din Gayo; Fragmentele din Sententiarium libri V ad filium lui Paulo; Tituli ex corpore Ulpiani al cărui autor este necunoscut; părți foarte rare din Responsa papiană; un apendice la Ars grammatica de Dositheus; iar Scholia sinaitica descoperită pe Muntele Sinai.
  • Culegere de alte constituții imperiale. Ca și Fragmenta Vaticanului, care sunt rămășițele unei colecții private de pasaje din juriștii clasici și legile imperiale găsite într-un palimpsest din Biblioteca Vaticanului.

Caracteristicile dreptului roman

Dreptul public reglementează acțiunile statului și asigură bunăstarea cetățenilor.

Dreptul roman, în linii mari, a făcut distincția între diverse moduri de înțelegere a dreptului. Nu numai, după cum s-a spus, între ius („drept”) și fas („voința divină”), ci și între Lege publica, care reglementează acțiunile Statului și asigură bunăstarea generală a cetăţenii; si Drept privat, care reglementează acordurile și tranzacțiile dintre ele, având în vedere ideea de justiție apărată de instituţiilor.

În mod similar, s-a diferențiat între două concepte fundamentale: Ius („dreptul”), ceea ce este drept și echitabil în sine și deci obligatoriu; și Lex („Legea”), ceea ce este ordonat sau comandat în scris de autoritățile statului. Întregul corp de Drept roman a fost inspirat de această opoziție.

De asemenea, trebuie să remarcăm că pentru dreptul roman ființă umană nu a fost neapărat o cetăţeanMai degrabă sunt acelea pe care legea le-a recunoscut ca atare, sclavii fiind excluși de orice drept. Au existat, astfel, trei forme de cetăţenie în funcţie de gradul lor de libertate:

• Oameni liberi. Cei care au fost mereu (naivi) și cei care și-au câștigat libertatea după ce au fost sclavi (libertini).
• Coloniști. Se aflau într-o stare intermediară între libertate şi robie, condamnat perpetuu la cultivarea teritoriilor romane, si a carui dezertare a transformat-o in sclavi.
• Sclavi. Oameni care nu erau stăpâni pe ei înșiși, ci făceau parte din moștenire a altora.

Deși nu erau la nivelul sclavilor sau coloniștilor, femeile ocupau un loc de subordonare în acest sistem juridic față de bărbați.

Importanța dreptului roman

Dreptul roman nu stă doar la baza constituțiilor țărilor occidentale și orientale (în special dreptul lor civil și comercial) care făceau parte din Imperiul colonial roman, dar ele au întruchipat și statutele Bisericii Catolice care au guvernat funcționarea acesteia chiar și în Evul Mediu, când Imperiul Roman se dizolvase deja.

Aproape toate instituțiile republicane care există astăzi își au originea în dreptul roman, precum și multe sisteme juridice precum dreptul comun anglo-saxon.