- Ce este budismul?
- Istoria budismului
- Fondatorul budismului
- Principalele convingeri
- Reîncarnarea în budism
- Simbolurile budismului
- Cartea sfântă a budismului
Vă explicăm ce este budismul, principalele sale credințe, istoria și fondatorul. De asemenea, credința în reîncarnare în budism.
Ce este budismul?
Budismul este unul dintre cele mai mari religii a lumii, dotat cu aproximativ 530 de milioane de urmăritori în diferite ţări, în special în Asia de Est și de Sud-Est. Numele său provine de la porecla fondatorului său, Siddhartha Gautama (secolele VI-V î.Hr.), cunoscut mai bine ca Buddha („cel trezit”).
Aparținând familiei religiilor dharmice, budismul este considerat o credință non-teistă, adică: este o religie de origine indiană și nu propune existența vreunui Dumnezeu anume, ci mai degrabă o concepție universală și o metodă a aspira la transcendenţă. Din acest ultim motiv, este privit mai mult ca a doctrină filozofic decât ca religie organizată.
Trei traditii sunt cunoscute diferite în interiorul budismului, ale căror diferențe constă în interpretarea căii de eliberare propusă de metoda budistă, precum și în importanța pe care o acordă textelor antice și altor practici și invataturile complementar. Aceste tradiții sau școli sunt:
- budism Theravada („Calea Bătrânilor”), moștenitor al budismului timpuriu și al învățăturilor păstrate în Canonul Pali, singurul canon budist care a supraviețuit.
- budism Mahayana („Marele Vehicul”), tradiția majoritară astăzi (aproximativ 53% dintre adepții budismului), mai modernă în comparație cu Theravada și care, la rândul său, include un set diferit de școli proprii.
- budism Vajrayana („Vehicul fulgerului”), extensie a budismului Mahayana care subscrie la așa-numitele „tantre budiste” sau „mantre secrete ”și care încearcă să-și completeze convingerile cu upaya („Mijloace priceput”), adepți indieni independenți.
În cele din urmă, budismul consideră sanscrita drept limba sa liturgică, deși ia în considerare și textele în pali, tibetană, chineză, japoneză și coreeană.
Deși credincioșii săi se organizează de obicei în comunități („shanga”) și se întâlnesc în pagode, stupa, vihara și wat (diferite tipuri de arhitectură în funcție de regiune geografică), doctrina budismului este suficient de laxă pentru a fi practicată în alte situații, cum ar fi într-un număr tot mai mare de țări occidentale.
Istoria budismului
Originea budismului datează din gândirea religioasă indiană din primul mileniu î.Hr., o perioadă de bogăție culturală și filozofică enormă în regiune. Multe dintre doctrinele predicate mai târziu de Siddhartha Gautama au apărut în acel moment, deși nu există nicio înregistrare credibilă sau o opinie universal acceptată în rândul savanților cu privire la cât de mult din budism, propriu-zis, exista deja în acel moment.
Religia a început să existe, propriu-zis, între secolele V și IV a. C., și s-a extins în toată India de-a lungul acestui secol trecut, mai ales în timpul domniei împăratului Mauria Ashoka (304-232 î.Hr.), deoarece acesta din urmă a practicat-o și a apărat-o public.
Datorită succesului său local, budismul s-a răspândit curând în zonele geografice ale Sri Lanka și din Asia Centrală, ajungând să beneficieze de comerț prin Drumul Mătăsii, în parte datorită adoptării sale de către Imperiul Kushan, ale cărui teritorii s-au extins, în secolele I și III d.Hr. C., din Tadjikistanul actual până la Marea Caspică și din Afganistanul actual până în valea râului Gange.
Budismul a înflorit sub numeroase imperii în India, cum ar fi perioada Gupta (secolele IV-VI), imperiul Harsavardana (secolele V-VI) sau imperiul Pala (secolele VIII-XI), iar în acea perioadă comună de timp cele patru principale curente de gândire ale sale: Madhyamaka , Yogacara, Tathagatagarbha și Pramana.
Cu toate acestea, budismul a început în același timp un declin lent în favoarea hinduism, care a accentuat invaziile islamice și cucerirea musulmană a Indiei (secolele al X-lea până la al XII-lea), și a pierdut curând o mare parte din teritoriul său tradițional din Asia.
Parțial datorită interesului colonial european pentru Asia, din secolul al XIX-lea budismul a început să pătrundă în Occident, unde a găsit nu puțini convertiți, mai ales în secolul al XX-lea, când cultură Westerner a intrat într-un cul-de-sac filozofic.
Dar în același secol, budismul a suferit pierderi semnificative în Asia, ca urmare a al Doilea Război Mondial, Rebeliunea Taiping și Revoluția culturală chinezăprecum și represiunea comunistă intensă a religiilor tradiționale din Coreea de Nord, Vietnam, Tibet și Mongolia, la mijlocul și sfârșitul secolului XX.
Fondatorul budismului
Budismul se bazează pe învățăturile dharmice tradiționale indiene, dar mai ales pe metodele de căutare a iluminării propuse de predicatorul ascet și mendicant Siddhartha Gautama (c. 563-483 î.Hr.), supranumit „Buddha” sau „Cel treaz”.
Se spune că Siddharta s-a născut într-o familie aristocratică, în fosta republică Sakia, și că, luând seama de suferințele prin care le-au trăit oamenii de rând, și-a abandonat statutul social și privilegiile pentru a duce o viață dedicată meditației și meditației. ascetism, până în ziua în care și-a găsit în sfârșit calea spre trezirea spirituală.
Opunându-se practicilor tradiționale brahmanice din India, acum Gautama Buddha și-a predicat metodele bazate pe atenție, antrenament. etic și meditație dhyana, pentru comunitatea sa în creștere de adepți de ambele sexe, atât practicanți religioși, cât și laici.
Calea propusă de Buddha a fost între mulțumirea senzuală și asceza strictă, care era o cale proprie în mijlocul tradițiilor locale ale vremii.
Cu toate acestea, spre deosebire de religiile teiste, cum ar fi creştinism sau islam, budismul nu a propus îndumnezeirea lui Buddha, nici înrudirea lui cu Dumnezeu, ci mai degrabă a propus metodele și credințele lui Gautama ca cale regală către iluminarea spiritului.
Principalele convingeri
Principalele credințe ale budismului pot fi rezumate după cum urmează:
- Budismul nu recunoaște niciun Dumnezeu sau zeitate supremă, ci se concentrează pe obținerea iluminării spirituale, adică a stării de nirvana, prin care ființele umane accesează pacea și înțelepciunea infinită.
- Calea către iluminare trebuie făcută de propria mână, prin meditație, înțelepciune și morală, evitând astfel egoism, indulgența de sine, alături de suferință și sacrificiu. Dar mai presus de toate, evitând dorința.
- Sufletele sunt scufundate într-un ciclu etern de moarte și reîncarnarea, înțeleasă ca o roată veșnică care se întoarce neîncetat și din care nu poate scăpa decât prin iluminarea spirituală.
Calea către iluminare constă în cele patru adevăruri nobile descoperite de Buddha, care sunt:
- Suferinta (dukkha) există și este universal, deoarece viața este imperfectă.
- Suferința își are originea în dorință (trsna).
- Suferința poate fi stinsă atunci când cauza ei încetează, adică prin stingerea dorinței și îmbrățișarea nirvanei.
- Există o cale nobilă în opt pași pentru a atinge nirvana.
Reîncarnarea în budism
Conform doctrinei budiste, ființele umane se află într-o stare constantă de suferință existențială, a cărei origine nu este alta decât dorul, dorința sau atașamentul. Atât nemulțumirea, pierderea, boala, moartea sau bătrânețea devin forme de suferință datorită atașamentului pe care îl simțim pentru lucruri, pentru oameni, pentru faptul de a deține.
Această stare de suferință veșnică se numește Samsara, și ar ajunge să fie echivalent cu iadul: toate sufletele sunt prinse în roata eternă a reîncarnărilor, urcând spre forme mai înalte de existență sau coborând către forme mai brute și mai elementare, în funcție de comportamentul lor moral și spiritual în viață.
Singura modalitate de a întrerupe acest circuit etern al suferinței este să ajungi la nirvana, scăpând de reîncarnare și găsind astfel pacea infinită.
Simbolurile budismului
„Roata Dharmei” (chakra dharma), reprezentată ca un fel de cârmă maritimă, este unul dintre simbolurile dharma, adică de drept sau religie, atât în budism, hinduism cât și jainism. Este probabil unul dintre cele mai recunoscute simboluri ale acestei tradiții orientale, ale cărei opt puncte simbolizează calea optuită propusă de Buddha.
Este cunoscut în întreaga lume ca simbolul budist și face parte din „cele opt semne de bun augur” (Ashta mangala) reprezentând diferitele religii din tradiția dharmică indiană.
Cartea sfântă a budismului
La fel ca multe alte religii, budismul este rodul unei puternice tradiții orale a antichității, deoarece cuvintele lui Buddha au fost transmise de adepții săi pe de rost, și nu prin scris. Se crede că primele cântece budiste au fost scrise în Sri Lanka la aproximativ patru secole după moartea lui Buddha și au făcut parte din nenumărate versiuni care pretindeau a fi adevăratele cuvinte ale celui iluminat.
Cu toate acestea, spre deosebire de religiile teiste, nu există un singur canon al textelor fundamentale în budism și tradițiile sale și nici un consens cu privire la modul în care ar trebui interpretate textele supraviețuitoare. Cu toate acestea, partea budistă Theravada ia ca canon principal Canonul Pali (Pali Tipitaka), cele mai vechi lucrări canonice budiste cunoscute în orice limbă indo-ariană.
La rândul său, canonul budist chinez acoperă peste 2.000 de texte diferite răspândite în 55 de volume, iar canonul tibetan peste 1.100 de texte semnate de Buddha și peste 3.400 de înțelepți budiști ai tradiției tibetane.