Explicăm ce este un fonem în lingvistică și caracteristicile acestuia. De asemenea, ce sunt grafemele, fonologia și fonetica.
Ce este un fonem?
În lingvistică (și mai precis, în fonologie) unitatea minimă a lui sunet a unei limbi, adică unei abstracțiuni teoretice care corespunde fiecăruia dintre sunetele articulate atunci când se vorbește un idiom.
Mai ușor de spus, fonemele sunt imagini acustice mentale, adică nu sunt sunete reale și fizice, ci unitățile unui tipar de sunete care este contemplat în orice limbă: spaniola are fonemele ei, engleza are ale sale, iar când învățăm un limba nouă, trebuie să-i învățăm și sunetele, adică fonemele.
Fonemele sunt unitatea de bază a studiului fonetic-fonologic al unei limbi, întrucât reprezintă sunetele pe care limba le manipulează, indiferent de posibilele variante care există la vorbire, adică la materializarea limbajului în sunete reale. Astfel, un anumit fonem corespunde, teoretic, unui anumit sunet real, cunoscut sub numele de telefon.
Cu toate acestea, având în vedere că vorbitorii aceleiași limbi își pot varia foarte mult modurile de pronunție (fără a vorbi limbi diferite), din motive personale, dialectului sau specifice limbii, în realitate un fonem poate corespunde unuia sau mai multor telefoane (adică unui sau mai multe variante de materializare.Diferitele telefoane ale aceluiaşi fonem sunt cunoscute ca alofoni.
Așa se întâmplă, de exemplu, cu fonemul / d / din cuvânt zaruri (/ zar /), care nu sună exact la fel în prima consoană ca în a doua, întrucât aceasta din urmă se află în poziție intervocalică. Deci, deși este același fonem (adică aceeași imagine mentală a sunetului necesară pronunțării cuvântului), el se realizează sau se materializează în acest caz în două moduri diferite, adică în două telefoane diferite: [d ] și [ð̞].
Fonologia este disciplina care studiază fonemele, în timp ce disciplina care se concentrează pe telefoane este cunoscută ca fonetică. Această distincție este în esență aceeași cu cea dintre conceptele de limbă și vorbeste propus de lingvistul Ferdinand de Saussure (1857-1913): primului îi corespunde ordinea mentală și colectivă a limbii, în timp ce celui de-al doilea materializarea ei individuală.
Caracteristicile fonemului
Fonemele se caracterizează prin următoarele:
- Sunt imagini acustice mentale, adică urme sau reprezentări abstracte ale sunetelor care se articulează atunci când se vorbește o limbă. Ele nu sunt, prin urmare, sunetele reale în sine (telefoane).
- Fonemele sunt finite și invariabile în limbă, ele constituie o ordine închisă la care este dificil să se adauge sau să scadă sunete, spre deosebire de telefoane, care sunt foarte multe și pot varia enorm de la un vorbitor la altul.
- Fonemele se opun și se exclud între ele, în așa fel încât doar unul dintre ele (bine, materializarea lor) poate ocupa un loc în lanțul sunetelor vorbirii. Semnificațiile asociate fiecărui cuvânt depind de această distincție fundamentală. De exemplu: / papa / și / mapa / se disting în alegerea între / p / și / m /, de care depinde un sens sau altul.
- Când vine vorba de a fi reprezentate în scris, acestea sunt de obicei scrise între bare (/ fonem /), în timp ce telefoanele sunt cuprinse între paranteze drepte ([telefon]). Simbolurile folosite pentru aceste reprezentări provin din Alfabetul Fonetic Internațional (AFI).
- Fonemele corespund nivelului fonologic al analizei limbajului, în timp ce telefoanele corespund nivelului fonetic al analizei limbajului.
Fonem și grafem
Așa cum există foneme, care sunt abstracții ale sunetului limbii, există și grafeme, care sunt unitățile minime de scriere a unei limbi. Ele sunt scrise în mod convențional între diple sau antilambde () și reprezintă fiecare dintre liniile necesare pentru a reprezenta în scris sunetele limbii, adică pentru a scrie un cuvânt.
Cu toate acestea, relația dintre un grafem și un fonem dat este arbitrară: același fonem poate corespunde la două grafeme diferite, așa cum se întâmplă cu / b / și cu grafeme. Y; sau un grafem poate să nu corespundă niciunui sunet, așa cum se întâmplă în cazul mutului. Pentru a evita astfel de complexități, atât fonetica, cât și fonologia folosesc Alfabetul Fonetic Internațional (AFI).