- Ce este teoria patrimoniului?
- Teoria clasică sau patrimoniul-personalitate
- Teoria modernă sau moștenire-afectare
Explicăm ce este teoria patrimoniului în drept, cum diferă teoria clasică de cea modernă și de fondatorii săi.
Ce este teoria patrimoniului?
Teoria patrimoniului este, în domeniul științelor juridice și al lege, disciplina care studiază ceea ce moștenire, tipurile lor și care sunt relațiile patrimoniale. Ea este cea care se ocupă de găsirea unui concept funcționale, o tipologie utilă și un set de instrumente care servesc la gândirea la reguli care guvernează patrimoniul.
În mod fundamental, există două teorii diferite despre moștenire: teoria clasică sau a moștenirii-personalitate și teoria modernă sau a moștenirii-afectare. Ambele se disting, mai ales, prin abordarea conceptuală a patrimoniului, adică prin modul lor de a-l concepe și de a-l defini.
Teoria clasică sau patrimoniul-personalitate
Deși conceptul de patrimoniu provine din Antichitate Romană, asociată cu bunurile și drepturile paterne care au fost transmise descendenților, prima teorie în acest sens datează din secolul al XIX-lea, în special din opera juriștilor francezi Charles Aubry (1803-1883) și Charles Rau (1803-1877) din 1873.
Pentru aceștia, membri ai școlii de exegeză franceză, patrimoniul ar trebui înțeles ca un ansamblu abstract de bunuri, drepturi, obligații și sarcini, atât prezente, cât și viitoare, aparținând aceleiași persoane și înzestrate cu „universalitate juridică”.
Aceste elemente rămân atașate persoanei prin propria voință, astfel încât fiecare persoană are propria moștenire, care este „o emanație a personalității sale” (de unde și al doilea nume al acestei teorii).Din același motiv, patrimoniul este indivizibil, unic și inalienabil pe parcursul vieții persoanei, întrucât înstrăinarea patrimoniului ar însemna înstrăinarea personalității acesteia.
Numai decesul persoanei poate legitima transferul succesiunii către terți (descendenții acestora), întrucât în realitate este vorba despre stingerea succesiunii defunctului și crearea, încă o dată, a unui succesor unic, indivizibil și inalienabil pt. mostenitorul..
Această teorie clasică (numită și subiectivă) a fost criticată pentru aplicarea ei dificilă în viața reală, în special în ceea ce privește distincția dintre bogăție și capacitatea de a dobândi bunuri viitoare. Aceasta din urmă ar presupune că toți oamenii au în mod necesar o moștenire, întrucât au posibilitatea viitoare de a dobândi bunurile sau resursele respective, înțeles ca un „gaj tacit” de către Aubry și Rau.
Pe de altă parte, această idee de moștenire este deosebit de problematică atunci când ne gândim la moștenirea de afaceri sau organizațională, deoarece numai personalitățile au moștenire. Autorii, pentru restul cazurilor, vorbesc de o „Măsura de mărfuri”, fără a explica exact ce înțeleg prin aceasta.
Teoria modernă sau moștenire-afectare
Cunoscută și sub denumirea de teoria obiectivistă, teoria finalistă sau teoria germană, a fost propusă de juriștii germani Alois von Brinz (1820-1887) și Ernst Immanuel Bekker (1785-1871), care s-au opus considerațiilor avocatului francez Marcel Planiol (1853). -1931) privind patrimoniul colectiv. Această teorie a fost preluată mai târziu de Codul civil german în 1900 și de cel al Elveției în 1907.
Teoria obiectivistă aspiră la o abatere de la teoria clasică a patrimoniului, întrucât propune ideea că moștenirea nu necesită neapărat existența unei persoane.
Dimpotrivă, se afirmă că patrimoniul poate exista perfect fără proprietar, întrucât însăși ideea de patrimoniu este susținută pe baza afectării pe care o face asupra bunurilor care alcătuiesc patrimoniul, adică că ceea ce este central în patrimoniu este nu persoana ci obiectele care o compun. De aici și numele acestei teorii.
Potrivit lui Brinz și Bekker, afectarea patrimoniului este ceea ce permite ca elementele care îl alcătuiesc să fie ținute împreună, fără a exista un proprietar explicit. Ei au numit această „moștenire a misiunii” (Zwechvermogen) sau „active obiective”.
Pentru autori, în acest fel, patrimoniul trebuie înțeles ca ansamblul raporturilor juridice care afectează bunuri, acțiuni și drepturi individualizate și determinate în timp și loc, și care sunt destinate în mod obiectiv unui scop economic și juridic. În cea din urmă, teoria obiectivistă se îndepărtează și de universalitatea juridică așa cum este înțeleasă de modelul clasic.
În cele din urmă, conform viziunii obiectiviste, este imposibil ca patrimoniul să existe fără bunuri, iar opțiunea viitoare de a le deține deloc nu este luată în considerare. Astfel, este posibil ca o moșie să nu aparțină cineva, dar sa ceva, ceea ce face lucrurile mai ușoare atunci când vorbim despre activele afacerii.